Ne e clar demult, Catinca n-o să fie o prințesă. Așa că, de ce nu?, ne uităm de vreo câteva zile încontinuu la un documentar despre mumii. Îi zice ”Află totul despre mumii” și e numai bun de văzut la masă pentru sufletele sensibile.

Și cum ne tot uitam noi așa, la mumii, pe cine văd? Bob Brier, egiptolog, care-mi trântește-n față ditamai madlena.

De pe la o lună, Catinca: 1) nu voia deloc să adoarmă singură și 2) nu voia deloc să adoarmă. După ce îi citeam, cântam și povesteam până mă durea gura și terminam stocul, mă așteptam să adoarmă bine mersi, dar ea stătea în continuare liniștită, cu ochii mari înfipți în fața mea. Ai fi zis că mă urmărește cu mare atenție, de fapt, la cele două luni, abia mă vedea limpede. Cred că de aia se uita așa atent, voia să vadă cine are răbdare să vorbească o oră întreagă și să-i spună lucruri pe care ea oricum nu le înțelege. Și, ca să nu pară că nu apreciază, când mă opream din vorbit începea să plângă. Atunci o luam în brațe și începeam s-o plimb prin casă. Era bine primii câțiva kilometri, pe urmă se obișnuia cu mișcarea și plângea din nou fiindcă voia conversație. E, aici intrau în scenă egiptenii.

Prin 2007, egiptenii antici erau în mare vogă. Pe Discovery, de la 9 seara, aveam parte de câte un episod în fiecare zi. Dr. Zahi Hawass, cu veșnica lui pălărie și cămașă de blugi, era prietenul meu cel mai bun. Pe lângă el, Bob Brier și încă o cucoană, care nu părea deloc om de știință, cu rochiile ei șui și negre și cu cercel în nas. În fiecare seară, de la 9, după ce epuizasem celelalte metode, o plimbam pe Catinca în brațe în timp ce îi citeam despre egiptenii antici. Știam foarte multe despre faraoni, știam despre peruci și bere și perne. Știam cum li se scotea creierul pe nas cu un cârlig în timpul mumificării. Când au început dezbaterile și teoriile despre moartea lui Tutankamon, întotdeauna am crezut că Nefertiti n-a avut nici un amestec. Și Catinca a crezut la fel, i-am explicat și a înțeles.

Ca minunea, pe la 9 jumătate, Catinca începea să picotească. Închidea ochii și-și lăsa capul pe umărul meu. Și eu, ca proasta, întotdeauna făceam aceeași greșeală: mă grăbeam să o pun în pătuțul ei. Jur că fix în clipa în care atingea salteaua, deschidea ochii și îi fixa în ai mei și parcă-mi spunea: plimbatul și povestea mea, te rog. Acum. Asta, când era bine dispusă. Când nu, țipa de ziceai că cine știe ce-a pățit. Așa că o luam din nou în brațe și începeam din nou să îi citesc despre egipteni. În cinci minute adormea la loc, iar eu o mai plimbam vreo 20 de minute, pentru siguranță. La 10, după două ore de încercări, copila dormea ca o broscuță, răsfirată pe tot patul.

La fix, pentru că la 10 începea în altă parte Top Gear, care ținea până la prima trezire a copilului.