Il pui sa spuna o poveste seara, la culcare.
Nu cred ca exista vreun parinte care sa nu fi adormit spunand povesti. Poate sa fie oricine, de la cel mai mare terorist la cel mai mare om de afaceri, din aia care negociaza contracte de milioane in cinci minute, poate sa fie cel ma rabdator om din lume sau un presedinte care nu doarme decat trei ore pe noapte, nu cred ca rezista cineva. Dupa ce-ai salvat lumea, ai spalat vasele si-ai pus rufele la uscat, cand iti spune copilul sa-i zici o poveste esti ca la restaurant cand se pun scaunele pe masa. S-a inchis. N-ai ce face.
Eu seara adorm mai mereu inaintea Catincai la povestea de seara. Nu fara a trece, insa, printr-un moment magic, cand sunt in doua lumi in acelasi timp. Atunci parca ies din corpul meu si ma uit la mine si ma ascult vorbind. Si tot atunci, o a treia persoana, care sunt tot eu, se baga intre mine si mine si-ncepe sa spuna prostii care n-au nicio legatura cu povestea si care habar n-am de unde vin.
Primul soc a fost cand Catinca era foarte mica si-i spuneam povestea cu Cei Trei Purcelusi. Mintea mea stia ca purcelusii tocmai se ascundeau in casa de caramida, dar gura mea a ales sa spuna: “Lupul tocmai primise mostenire un teren de la o matusa si se lupta cu fratii lui pentru el.”. (Sa nu incepeti cu matusa Tamara ca sunteti pe-alaturi.) M-am trezit speriata, dar Catinca adormise deja.
Pe urma n-am mai avut norocul asta. La inceput a fost draguta, imi dadea numai cate un ghiont sau striga la mine: „Mami, nu asa era!” sau „Trezeste-te!”, acum s-a blazat asa de tare ca a ajuns sa-mi spuna: „Hai, culca-te ca spui prostii.”
De-atata vreme, am facut si un top al serilor de povesti. Pe o scara de la 1 la 5, unde 1 e cel mai bine si 5 cel mai prost, avem:
1. Serile cand Catinca adoarme in acelasi moment in care eu termin povestea (la fel de rare ca orgasmul simultan, dar la fel de placute);
2. Serile cand Catinca adoarme, dar eu stiu cum se termina povestea si mai am si puterea sa o spun pana la capat (foarte bune pentru orgoliul meu);
3. Serile cand incep sa picotesc si o iau pe aratura, dar cu ajutorul unor coate bine plasate ma tot trezesc si reusesc sa mormai un final;
4. Serile cand eu termin povestea dar ea tot nu adoarme si-mi cere sa-i mai spun una si eu nu mai am nici un pic de putere (foarte frustrante pentru mine);
5. Serile cand adorm imediat dupa „a fost odata” (foarte frustrante pentru ea, dar mie deja nu-mi mai pasa).
De doua saptamani, insa, stau cu carnetelul langa pat si spun povestile cu foarte mare atentie pentru ca i-am promis copilului ca o sa le scriu. N-am multumire mai mare, pentru ca de doua saptamani am numai seri numarul 1 si 2, iar asta inseamna ca exista viata dupa povestea de culcare.
