Cand am renovat apartamentul, am lucrat cu cel mai mester dintre toti mesterii pe care i-am cunoscut, dupa primul meu mester care a fost cel mai mester dintre toti mesterii pana s-a lasat de meserie, ca prea venea de doua ori pe an sa repare dupa inundatiile mele. Pe mesterul de-al doilea il cheama Alex si e un fel de chef al mesterilor, ceva mai mult decat un artist, pentru ca are si ochi bun, e si meserias si stie sa puna biciul pe tine. Cand strangeam lucrurile din garsoniera, cot la cot cu oamenii lui, ma mai opream din cand in cand sa mangai cate o veioza si sa-i susur la ureche „unde ne ducem noi, mama, din casa asta???”. Cum ma prindea, cum se uita la mine pe sub sprancene si-mi spunea taios: „Mie nu-mi stai!” Sa traiti, sefu, trec la infoliat. Ne-am distrat cu „mie nu-mi stai” asta din iulie pana-n septembrie, cat au durat renovarile.

Alex a plecat, eu am ramas cu „mie nu-mi stai”.

Nu stau la munca.

Nu stau acasa. (Casa asta zici ca-i ca Africa, baga toata lumea bani in ea si tot nu iese la lumina. Fac curat intr-una si tot nu termin vreodata).

Nu stau la Catinca. Despre asta am mai zis. Daca nu merge la scoala, trebuie sa ma joc de dimineata pana seara si tot timpul are cate-o idee de aur pe care o marcheaza cu „da, mami, stii ceva?”.

Pana acum.

Am doua saptamani de vacanta in fata si vreau sa le stau. Ma apuc de stat. Uitati-va la mine, am inceput deja sa stau. Numai o clipa, ca ma striga Catinca.