Am plimbat-o pe Catinca să vadă ornamentele de Crăciun. Ne-am uitat, le-am comentat, am văzut cum li se schimbă lumina, am băgat de seamă că se schimbă de la un bulevard la altul, ne-au plăcut, nu ne-au plăcut, mă rog, ne-am trecut vremea. La sfârșit, Catinca mă-ntreabă:

– N-ar fi frumos să fie aprinse steluțele și ziua?

Și-atunci mi-am adus aminte de poezia pe care mi-o spunea tata pe vremuri: ”Câte stele sunt pe cer/Toate pân’ la ziuă pier/Numai pe fabrica noastră/Arde steaua ca o proastă.” I-am zis-o și ei, ca s-o-ncerc. N-a înțeles ce-a vrut să spună poetul, dar a râs cu hohote. Pe urmă s-a făcut serioasă și-a spus:

– Noi nu spunem ”proastă”, că e urât. Noi spunem ”toantă”.