Am făcut o mărgică de blog și de câteva zile n-am stat decât să mă uit la el, să-l bibilesc, să-l lustruiesc, să modific setări și pe urmă să le schimb la loc.

Pe urmă am început să mă gândesc serios la cine-o să vrea să citească și, mai ales, la ce-o să scriu. Începusem să mă simt ca un personaj de-al lui O’Henry, un antreprenor de pompe funebre pe care-l iubea toată lumea pentru că era un tip mișto cu un simț al umorului ieșit din comun. Până-ntr-o zi când a renunțat la afacere și a început să scrie pentru o revistă de umor. De-atunci a început să-și hăituiască prietenii și familia în căutare de subiecte și glume bune și toată lumea a început să-l ocolească. În pragul colapsului, s-a lăsat de umor profesionist și s-a întors la îmbălsămat morți. Ca prin minune, i-a revenit simțul umorului și lumea a început să-l caute din nou.

Despre cine o să mă citească, nu știu. Poate vreo doi-trei colegi de generală care încă așteaptă să mă fac de râs.

Cât despre ce-o să scriu…. Ieri, când se anunța o zi complet plicticoasă, Catinca m-a anunțat că vrea să serbeze ziua țării și să poarte costumul național. Și nu numai ea. M-a pus și pe mine să îmbrac o ie și și-a împodobit și jucăriile preferate cu panglici tricolore. Apoi, îmbrăcată cu ie, vestă și fote, m-a rugat foarte serios să-i descarc minecraft. A urmat această discuție:

Eu: – Cui îi descarc eu minecraft?

Ea: – Mie.

Eu: – Cine mănâncă azi mazăre la prânz?

Ea: – Nu eu.

Eu: – Să repetăm: cui îi descarc eu minecraft?

Ea: – Mie.

Eu: – Cine mănâncă azi mazăre la prânz?

Ea: – Nu eu.

Eu: – Poate nu faci legătura: cui îi descarc eu minecraft?

Ea: – Mie.

Eu: – Cine mănâncă azi mazăre la prânz?

Ea: – Nu eu.

Ea: – De câte ori trebuie să repetăm discuția asta, că eu m-am plictisit, deja.

Acum știu: atâta vreme cât o să trăiesc în viața mea, o să am despre ce scrie.