Copiii, niste oameni mari-mici

De multe ori o alintam pe Catinca spunandu-i ca e ca un om mare intr-un corp mic. Radeam amandoua, pana cand ea a inceput sa preia gesturi si atitudini de la mine si-atunci eu n-am mai ras asa de tare.

Aseara am ajuns mai repede s-o iau pe Catinca de la engleza. Tocmai iesea grupa mica, de copii de 5-6 ani. Timp de un minut, pana au aparut mai multi parinti, urmatoarele scene s-au petrecut concomitent, ca un spectacol de realitate rasturnata:

  • Un baiat s-a asezat in fata oglinzii si a inceput sa faca mutre, iar pe urma sa pozeze si sa-si observe fundul;
  • Un alt baiat a venit cu o cana goala la maica-sa si i-a zis: „Am baut cafea!”
  • O mama isi indemna dupa puteri fetita sa se imbrace mai repede: „Dar o sa fie vina ta daca-mi ridica masina, pentru ca am parcat prost!”
  • O alta fetita alerga strigand din toata inima: „teo, teo, teoooo, teo-teo-teo!!”
  • Baiatul cu cana goala apare din nou, de data asta imbracat de-afara si-i zice maica-sii: „ies afara in pauza de tigara sa mai beau o cafea.”
  • Fetita care se-mbraca incet e ca argintul viu, se foieste pe toate partile, nu se lasa imbracata. Pana la urma, se tranteste pe jos sa-si puna papucii, se uita la maica-sa si-i zice, foarte serios: „Nu-i vina mea ca parchezi mereu aiurea.” Dupa care se termina de incaltat, se rostogoleste pe jos nitel si se opreste cu nasul langa pantofii cu toc ai mamei. Si incepe sa-i sarute razand in hohote.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *