Uneori, foarte rar, ca n-are sens sa spun prostii, il prindeam pe tata ca se uita la mine altfel. Avea ceva, o umbra vaga de regret, o idee de dorinta neimplinita, din astea. Acu stiu ca privirea aia insemna ca ar fi fost, parca, ceva mai bine daca eram baiat. Sau daca ma ducea mintea mai bine la prostii.  

Inainte sa ma nasc, tata ii spunea oricarui tata de fata din generatia lui: „se stie, numai prostii fac fete”. S-a oprit repede cand m-am nascut, dar n-a pierdut speranta. „Vai”, le zicea celorlati parinti din parc, „ce copil frumos aveti, e aproape la fel de frumos ca al nostru”. Pana m-am facut mai mare, tata primise deja doua lovituri: nu eram nici baiat, nici frumoasa. Pe la 14 ani, a mai incercat o data, ca a treia oara-i cu noroc: a vrut sa ma invete poker. Faceam cate opt-noua ore cu trenul de la Piatra-Neamt la Constanta si daca plecam ziua i se parea ca are timp suficient. Cativa ani de zile, cat am mai mers impreuna in vacanta la mare, cum pornea trenul, cum scotea cartile si o cutie de chibrituri si incepea sa-mi explice. Asta ar fi putut fi una dintre cele mai frumoase amintiri ale noastre – poker in tren cu tata, pe bete de chibrit, numai ca de mine nu s-a prins niciodata nimic. Stiu regulile foarte bine, ca mi le-a spus saracul de zeci de ori, da-s varza la practica. 

Zilele, pardon, noptile astea doua care-au trecut am petrecut cu niste prieteni care se intalnesc o data pe an. Parte din ritual e sa-i traga un poker pana la ziua. Am stat si eu cu ei si m-am uitat si parca, parca i-as fi facut dreptate tatei si m-as fi bagat si eu o mana macar, dar in continuare mi se pare prea mult sa fii atent la atatea lucruri odata.  

Imi pare rau, tata, sunt varza. Dar macar Catinca a invatat table de la tine, asa ca mai avem o speranta.