Acu vreo zece ani stateam in cada, cu mainile lipite de faianta, incercand sa ma ridic si sa ma duc la birou. Nu dormisem toata noaptea, sotul meu tocmai imi spusese ca pleaca de-acasa de tot, in mine crestea Catinca si lumea mea se cam oprise. Apa curgea pe langa mine si asta mi se parea ciudat, pentru ca nu intelegeam cum celelalte lucruri inca functioneaza, in timp ce eu m-am oprit. La fel de uimitor mi se parea sa merg si pe strada, sa vad oameni care se duc la birou, vorbesc, mananca covrigi, rad, in timp ce eu eram moarta pe dinauntru. Stiu si acum locul in care mi-am adus aminte de-un cantec al lui Joe Dassin care zicea ca, na, asta e, ai plecat, asta n-o sa schimbe lumea, soarele o sa rasara in fiecare dimineata la fel. Well, nu, lumea mare n-o sa pateasca nimic, dar lumea mea mica, da. 

Azi dimineata ne-am trezit la sase jumate cu Catinca peste noi in pat ca deh, e weekend, de ce sa pierdem vremea dormind cand avem o multime de prostii de facut?? Am pus o mana pe cafea si una pe telefon. Apeluri la donatii de sange. O multime. O fi ziua internationala a donatului de sange, zic. Dar nu. Scroll down dupa scroll down grozavia se intinde in fata ochilor mei. Pana la momentul in care realizez ca acolo au fost si oameni pe care ii cunosc. Altii dau semne ca n-au fost si le sunt recunoscatori celor care ii intreaba daca-s bine. Cei pe care-i cunosc inca nu raspund. Ceva din mine e femeia de-acu zece ani, cu mainile pe faianta in baie. Sunt in acelasi timp 27 de oameni care nu mai sunt, 162 care se lupta, mamele, tatii, surorile, fratii, iubitii, iubitele lor si toti cei care i-au cunoscut. Am uneori sentimentul asta, de-o fractiune de secunda, in care am impresia ca primesc toata emotia din cate o intamplare, buna sau rea. Nu dureaza mult, pentru ca nu suport atat de mult, dar in miimea aia de secunda ajung pana la capatul durerii sau bucuriei si inapoi.

Am plecat cu Catinca la o intalnire. Sunt oameni pe strada, masini, autobuze. Am aceeasi senzatie de uimire ca lumea se invarte in continuare, cand, de fapt, ar fi trebuit sa se opreasca. E soare, frunzele zboara prin aer, si totusi lumea cuiva e moarta.   

Ca va pas changer le monde. Imi pare rau, ba da. Nu exista comparatie intre un divort si o moarte, stiu. Dar lumea mea s-a oprit si apoi a pornit din nou, pe cu totul alta traiectorie, mai buna. Lumea de-acum s-a oprit si ea si sper ca va porni din nou, pe alta directie, mai buna. Sper ca, atunci cand vor inceta toate plansetele si acuzele si scandalurile, lumea o sa fie putintel mai buna.