Povestea asta se pare ca exista intr-o forma consacrata. Ideea ei mi-a fost data pe vremuri de o colega, cand mai povesteam cu ce ne adormim copiii. Eu n-o stiam, dar mi-a placut titlul si i-am inventat Catincai o poveste pe care am testat-o la o masa. Din cauza asta a iesit asa lunga.

A fost odata ca niciodata un ratoi. Era un ratoi obisnuit, putin cam laudaros si-i placea mereu sa fie bine imbracat si dichisit. Intr-o zi, a primit o scrisoare de la sora lui, prin care-l anunta ca se casatoreste. Sora lui il invita sa fie oaspete de onoare la nunta, pentru ca era fratele ei preferat.

Ratoiul nu mai putea de bucurie. Urma sa fie foarte important la nunta si avea ocazia sa le arate tuturor cum se imbraca el si cat de elegant este. Cum a lasat scrisoarea din mana, s-a repezit la dulap ca sa vada cu ce se poate imbraca. A stat in fata dulapului jumatate de zi si s-a uitat cu atentie la fiecare costum, la fiecare cravata si camasa ca sa le aleaga pe cele mai potrivite. Cand, in sfarsit, a fost multumit, si-a aranjat hainele pe un scaun, iar el s-a asezat pe un fotoliu ca sa-si mai admire putin alegerea. Deodata, a inlemnit. Uitase complet de pantofi. A inceput iar sa caute, dar nimic, nimic, din ce avea nu se potrivea.

– Nu-i nimic, o sa ma duc sa-mi cumpar niste pantofi noi, si-a spus ratoiul si s-a dus sa se culce.

A doua zi era targ in oras. Toata lumea venea acolo sa vanda si sa cumpere cate ceva. Ratoiul s-a trezit de dimineata si a plecat la oras. Drumul lui trecea pe langa o padure pe care o cunostea bine si s-a intalnit cu multe animale care mergeau si ele la targ.

– Tu ce treaba ai acolo, ratoiule? il intrebau ele.

Iar el nu pierdea nicio ocazie sa le spuna ca merge sa-si cumpere pantofi, pentru ca era invitat de onoare la nunta surorii lui.

La targ, in oras, a luat fiecare taraba la rand, sa caute pantofi. Cand n-a gasit ce-a cautat, s-a dus pe la magazine. Of, nimic, nimic. Care pantofi ii placeau, nu-i veneau. Care-i veneau, erau prea urati. Care ii veneau si erau frumosi, aveau alta culoare decat ii trebuia lui. Altii erau prea scumpi sau prost lucrati. A gasit unii care se potriveau de minune, dar pielea era asa de tare, incat abia se putea misca. Iar el avea de gand sa danseze toata noaptea la nunta.

La sfarsitul zilei, ratoiul era foarte obosit si suparat. Nu gasise nicio pereche de pantofi care sa fie pe placul lui – si al picioarelor lui.

De suparare, s-a asezat pe o banca si si-a luat capul in maini, gandindu-se ce sa faca. Si cum statea el acolo, tocmai cand s-a hotarat sa se intoarca acasa si sa se duca a doua zi in alt oras, mai departe, a ridicat ochii si a vazut in fata lui…un magazin de pantofi. Cum de nu-l vazuse inainte? Habar n-avea. S-a apropiat greoi, pentru ca nici nu mai spera sa gaseasca ceva si, ce sa vezi, in vitrina erau chiar pantofii pe care ii cauta el. Portocalii – exact culoarea pe care si-o dorea si frumosi, frumosi. A intrat si i-a probat – ii veneau ca turnati. Pielea era moale si pantofii erau numai buni de dansat.

– Cat vrei pe ei? l-a intrebat pe vanzator.

– E, uita-te si tu. E ultima pereche. Am vandut azi toti pantofii. Iti fac o reducere mare, pentru ca daca ii cumperi, plec si eu mai repede acasa.

Zis si facut. Ratoiul a cumparat pantofii cei frumosi, dar n-a mai avut rabdare sa-i duca acasa. I-a lasat la magazin pe cei vechi si s-a incaltat cu cei noi. Era asa de mandru de ce cumparase, ca se oprea din cinci in cinci minute sa-si mai lustruiasca papucii si sa-i admire. Sa nu mai spun ce facea cand se intalnea cu vreun cunoscut. Daca cineva il oprea pe strada sa-l intrebe cum i-a fost ziua, ratoiul ii arata imediat pantofii si-i atragea atentia cat sunt de frumosi. Si mai si vorbea in gura mare, sa-l auda si altii si sa-l admire.

In felul asta, vestea despre papucii cei noi ai ratoiului, dar, mai ales despre laudarosenia lui, a ajuns cu mult inaintea lui in padure si-n satul in care locuia. Prietenii lui, ca sa-l necajeasca sau doar ca sa-l starneasca mai tare, aduceau imediat vorba despre pantofi cand se intalneau cu el.

Trecand pe langa padure, tot asa s-a intamplat. Ratoiul se tot lauda si se tot lauda si vorbea asa de tare ca vocea lui se auzea in toata padurea. Intamplarea face ca lupul, care era stapanul padurii, sa fie bolnav in ziua aceea si nu suporta nici un fel de zgomot. Auzind de departe vocea ratoiului, lupul o chema pe vulpe, care era mana lui dreapta, si-i spuse:

– Du-te, vulpe si fa ceva, ca nu mai suport! Daca nu tace ratoiul ala, ma duc la el si-l mananc!

Vulpea i-a iesit in fata ratoiului si i-a zis mieros:

– Mmm, dar de ce esti tu asa de vesel azi?

– Cum, n-ai auzit inca? Ia uite tu ce pantofi frumosi am eu. Azi i-am luat. Sunt frumosi si comozi si-mi vin foarte bine.

– Chiar asa, a zis vulpea, ai dreptate. Sa-mi spui neaparat de unde i-ai luat, ca am si eu nevoie de unii.

– Eee, te duc chiar eu acolo, dar nu acum, ca-s cam obosit. Toata ziua am umblat ca sa gasesc minunatiile astea.

– Auzi, ratoiule, i-a zis vulpea, dar nu mi-i dai si mie sa-i incerc? Sunt tare frumosi, dar vreau sa vad si eu daca pielea e asa moale cum o lauzi tu.

Ratoiul statu o clipa. N-ar fi vrut s-o lase pe vulpe sa-i incerce, dar nici sa piarda ocazia ca vulpea sa ii laude si ea papucii. Asa ca, pana la urma, s-a desacaltat si a lasat-o pe vulpe sa-i probeze. Vulpea, smechera, s-a incaltat cu papucii si-a tasnit in padure. Ratoiul a ramas fara grai si nu mai stia ce sa faca. Nici prin cap nu-i trecuse ca vulpea ar putea sa ii fure pantofiorii lui de nunta.

Suparat nevoie mare, ratoiul mergea cu capul in jos pe marginea drumului. Cand a trecut de padure, s-a asezat pe malul raului care trecea pe-acolo si nu s-a mai putut abtine: a izbucnit in hohote de plans. A stat multa vreme acolo plangand. La un moment dat, cineva l-a intrebat de ce plange. S-a uitat si a vazut o rata batrana care statea pe apa in dreptul lui.

– Haide, i-a zis rata, nu poate fi asa de rau.

– Ba e, a spus ratoiul si i-a povestit tot.

Rata a inceput sa rada si i-a zis:

– Si de ce crezi tu ca s-au intamplat toate astea?

– Poate pentru ca m-am laudat cu pantofii mei? Dar nu voiam decat sa vada lumea ce frumosi sunt, a zis ratoiul suparat.

– Cred ca te-ai laudat mai mult decat trebuie si cineva s-a hotarat sa te invete o lectie. Dar, cine stie, daca o inveti, lucrurile se pot indrepta?

– Cum sa se indrepte? Papucii tot n-o sa-i mai vad. Si ratoiului i se umplura iar ochii de lacrimi. Oricum, sa-mi fie invatatura de minte, n-o sa ma mai laud niciodata.

– Poate nu asa de tare, asta-i tot, zise rata. Acum, hai, sterge-ti lacrimile si du-te acasa.

Ratoiul se ridica si pleca. Pe drum s-a mai intalnit cu prieteni, dar numai i-a salutat, nu s-a mai intins la vorba cu ei.

Cand a ajuns acasa, s-a asezat pe fotoliu si s-a uitat putin la haine, a oftat si, de suparare s-a dus imediat sa se culce, nici n-a mai mancat.

Dimineata, tot suparat s-a trezit. Nici n-a mai vrut sa se duca in camera unde pusese hainele de nunta. Nici la nunta nu mai voia sa mearga. Pana la urma, s-a hotarat sa intre acolo, sa ia hainele sa le puna in dulap. Cand a intrat in camera, pe masa, langa curea, ce sa vezi? Pantofii lui noi! Ratoiului nu-i venea sa creada! Asa ceva n-avea cum sa se intample. S-a dus si s-a spalat pe ochi, cand s-a intors, pantofii erau tot acolo. Ce minune! Ii venea sa deschida fereastra si sa se laude la toata lumea, dar si-a adus aminte de ce-i spusese rata cea batrana despre laudarosenie, asa ca si-a tinut bucuria pentru el.

La nunta, toata lumea l-a admirat, exact asa cum isi dorise. Dar ratoiul a ramas tot modest si nu spunea decat „multumesc” atunci cand primea vreun compliment, nu se mai auda cum ar fi facut-o altadata. Mai mult, tare s-a mirat cand, la o masa, a vazut-o pe rata cea batrana, care i-a facut cu ochiul cand l-a recunoscut. (era o rata-zana, ea ii adusese pantofii inapoi, dar ratoiul n-avea de unde sa stie asta)

Si a dansat ratoiul toata noaptea, pana l-au durut picioarele. Dar de laudat, nu s-a mai laudat niciodata.