– Zi-mi o poveste cu soare si curcubeu.

– Aia de ieri?

– Nu, una cu multe zambete.

A fost odata o tara unde cerul era intunecat mai mereu si ploua foarte mult. Oamenii spuneau ca soarele e suparat pe ei si sta ascuns dupa nori. Din cauza ca ploua asa de mult, oamenii nici nu stateau foarte mult pe-afara. Ieseau dimineata sa mearga la serviciu, isi duceau copiii la scoala, faceau cumparaturi si cam atat. In weekenduri stateau si citeau sau se jucau in casa cu copiii. Nu aveau nici parcuri si nici gradini frumoase. Era multa verdeata, fiindca ploua mult, dar nimanui nu-i venea sa stea prea mult afara pe ploaie.

Din cauza vremii, nici oamenii nu erau foarte veseli. Copiii invatau si ei de mici sa fie seriosi si zambeau foarte rar. Nu era prea placut sa stai pe-acolo.

Pana-ntr-o zi, cand a venit un om din alta tara cu niste treaba. Si s-a mirat foarte mult sa vada ca lumea nu rade, nici macar copiii, ca de-afara nu se aud chiote si voci de copii care se joaca, asa cum era in tara lui. A intrebat de ce e asa iar oamenii i-au povestit. Atunci omul acesta s-a dus la o scoala si l-a invatat pe directorul scolii ce sa faca.

In lunea urmatoare, directorul a strans toti copiii in sala de sport a scolii si le-a spus:

– Astazi o sa chemam soarele inapoi. O sa iesim afara cu totii si o sa desenam cu creta colorata un soare mare de tot.

Le-a impartit tuturor cate o cutie de creta si-au iesit in curtea mare a scolii si-au desenat toti un soare imens si colorat. Au intrat inapoi la ore si-au asteptat. Nu s-a intamplat nimic. Mai mult, a plouat din nou si apa aproape ca a sters desenul lor. Dar copiii nu s-au dat batuti. A doua zi si a treia zi si a patra zi au iesit mereu si au desenat cate un soare urias in curtea scolii. Au aflat si alti copii, de la alte scoli si au iesit si ei sa deseneze cu creta colorata. In curand, copiii din toata tara ieseau afara, in curtile scolilor si pe trotuare si faceau desene ca sa cheme soarele inapoi.

Cu toate astea, vremea nu se schimba deloc. Ploaia cadea peste desenele copiilor. Dar desenele nu se stergeau cu totul. In baltile de pe asfalt ramaneau urme de creta, iar cand baltile se uscau, urmele apareau ca niste semicercuri multicolore: rosu, langa rosu portocaliu, apoi galben, verde, albastru, indigo si violet.

Soarele statea mereu ascuns dupa norii lui si nu voia sa se uite la tara aceea. Numai de la o vreme tot auzea de-acolo o multime de glasuri, ca o larma cu care nu era obisnuit. Asa ca a inceput sa traga cu ochiul, sa vada ce se intampla. S-a uitat odata si a vazut copiii desenand, dar nu i-a bagat in seama. Pe urma, cand s-a uitat a doua oara, a ramas foarte mirat. I se parea ca asfaltul era plin de zambete colorate. „Ha!” si-a zis soarele, „ce idee nastrusnica”. Si i-a venit si lui sa zambeasca. Pe urma, tot zambind asa, l-a apucat rasul de tot si i-a trecut supararea. Si i-a venit si lui o idee: a dat niste nori la o parte si le-a trimis si el oamenilor de-acolo un  singur zambet, dar unul urias, cat tot pamantul, si la fel de colorat ca zambetele mici de pe asfalt. Ma rog, de la soare se vedea zambet. De pe pamant se vedea un semicerc de la o margine la alta si copiii s-au gandit ca cel mai amuzant e sa-i spuna curcubeu.

De-atunci soarele s-a impacat cu oamenii de-acolo si n-a mai lasat ploaia sa vina decat ca sa ude iarba cea verde si frumoasa. Si oamenii au inceput sa iasa mai mult din casa, au facut parcuri si gradini colorate si locuri de joaca pentru copii. Si, din cand in cand, dupa ploaie, soarele inca le trimite oamenilor cate un zambet mare si colorat.