Inaintea cursei de 3,6 kilometri de la Gerar, am avut emotii la fel de mari ca la primul semi-maraton. Iar cand am terminat-o, am aflat ca o cursa scurta e la fel de importanta ca una lunga.

Am vrut sa alerg 21 de km si la Gerar. Cand mi-a venit ideea, nimeni n-avea de unde sa stie ca o sa fie 1 grad afara. Anul trecut s-a alergat pe zapezile alea care au inchis scolile o saptamana, alta data pe un frigu’ dracului de se pandeau unii pe altii sa renunte ca sa mai faca rost de o pereche de manusi. De-aia e frumos, ca nu stii cum te prinde-nghetul.

Cand a auzit ce vreau sa fac, tataia Sam, prieten vechi care mi-a pus adidasii in maini, zice: „ia uite o fata sa incepeti echipa.” (la Gerar, semi-maratonul se alearga in echipe de cate trei). Ma uit cine, chiar Adriana Istrate, care pleca sa alerge 100 de kilometri in Antarctica. Hai, na! M-am asigurat ca Sam nu face misto de mine si m-am imprietenit cu Adriana. Asta era in octombrie. Pentru ca m-am luat cu treaba si cu lenea si n-am mai tinut legatura cu ea sa mai gasim pe cineva sa facem o echipa de trei, sa ne si antrenam nitelus, am lasat-o asa cum a cazut. (N-a cazut foarte rau, fiindca datorita Adrianei am ajuns sa alerg 21 km in padure la Baneasa si-am capatat gust si pentru trail run).

A mai fost o treaba cu inscrierile, cand locurile la semi si la crosul de 10 km au zburat ca porumbeii cand dai cu piatra, asa ca am avut o tentativa sa-l iau pe Ionut sa ne facem voluntari. Tot Sam mi-a zis sa ma uit ca poate mai sunt locuri la cursa de 3,6 km si, ce sa vezi, erau. In felul asta m-am scos si de cadou de Craciun pentru Ionut.

E, si-ti zici, ce-i o cursa de 3 kilometri jumătate?

Pai, e. Ca la semi-maraton cu 3 kilometri abia te incalzesti. Acum fiecare metru conteaza. Practic, e o cursa de alt fel, cu antrenamente de alt fel. Mai mult pe viteza decat pe rezistenta. Ca nu se face, zice Dracul Hlizit, sa te duci acolo ca la balet, missy. Asa ca am inceput antrenamentele. Cu Ionut, care are viteza mai mare ca mine. Uneori imi venea sa vomit. Alteori nu puteam sa suflu si racneam la fiecare expiratie. Cand fac asa, cine ma aude se uita cu admiratie la mine, zice lumea ca am un orgasm pe kilometru. Alteori imi ieseau niste timpi asa de prosti ca-mi venea sa ma las de tot. Ca sa rada toata lumea de mine, aveam emotii ca n-o sa pot alerga 3 kilometri.

Pe urma, nu mai spun ca vineri seara ne-am intrecut cu distractia prin carciumi si sambata dimineata nu ne-a fost usor. Asta nu se face daca esti serios. Dar, cand am reusit sa ne urnim, am alergat o cursa foarte buna, cu timpi buni si suflu constant. Pfff, nu stiu cine-o fi multumit. Eu, nu. Timp bun, dar nu suficient de bun si „sigur maine n-o sa pot alerga nici un kilometru, ca asa fac mereu, o data-mi iese, de patru ori nu. Si-apoi, cine m-a pus sa alerg asa repede, ca, uite, acum am febra musculara, cand eu nu fac niciodata febra de la un antrenament din asta.”

Ne-am culcat pe la noua, obositi inca dupa noaptea de vineri. La opt dimineata, febra musculara era tot acolo si emotia la locul ei, in stomac. Dar daca nu ma duc? C-esti copil, sunt 3 kilometri jumătate!

Am tacut si m-am dus. I-am zis lui Ionut sa nu stea dupa fundul meu, sa-si faca timpul pentru care s-a antrenat. Am pornit, am ramas singura si a-nceput distractia. Am plecat prea repede, cu viteza grupului. Mi-am pierdut suflul aproape imediat si-am fost convinsa ca n-o sa ajung la capat. Pe-o panta mi s-a parut ca m-a intrecut toata lumea. Dracul Hlizit imi zicea sa ma opresc si sa ma duc acasa. Eu imi ziceam ca o cursa e o cursa si trebuie sa o termin chiar daca merg in patru labe.

Cu ceva efort, am inceput sa respir normal, 1-2-3 inspir, 4-5-6 expir, 1-2-3, 4-5-6, 1-2-3, 4-5-6. Lucrurile au capatat iar forma in jurul meu. Picioarele mi se aliniau normal unul in fata altuia, nu mai zburau care-ncotro. Cu toate astea, imi parea ca ma misc foarte greu si extrem de incet. Parca nu ma desprindeam de asfalt. Ma trageam in fata ca sa alerg mai repede. Alergam asa de greu ca nu-mi venea sa cred ca trec pe langa cladiri si ca depasesc oameni.  

Vedeam deja finishul cand mi-am pierdut iar suflul. Dracul Hlizit mi-a zis sa merg putin, ca de-acum o sa termin oricum. Am incetinit putin, dar nu m-am oprit. „Pastreaza miscarea de alergare”, zicea capul meu. „Mergi putin”, urla Dracul Hlizit. Alergam incet si, totusi, am depasit pe cineva. Atunci am putut din nou: 1-2-3, 4-5-6. Pe urma l-am vazut pe Ionut. Nu era chiar asa departe in fata mea. „Poate nu-i imposibil”, mi-am zis. Am crescut ritmul. A mers. Am ajuns. La sosire, cand abia m-am uitat in sus, m-a salutat Paul cu microfonul in mana. Mi-am luat medialia si m-am trezit in brate la Ionut.

Timpul: hahaha. Sub timpul pe care mi l-am propus. Cel mai bun timp al meu de pana acum.

Cam asa am invatat ca o cursa de 3,6 kilometri conteaza la fel de mult ca una de 21. Ca e la fel de important sa le termini pe amandoua. Fiecare mi-a aratat ca pot face lucruri pe care nu le credeam posibile si n-as fi aflat asta daca n-as fi ajuns la finish. Amandoua m-au facut un pic mai buna, in alte feluri. Nu-mi pare deloc rau ca am alergat o cursa mica in loc de una mare.

Pentru ca, ah, curse lungi tot o sa mai fie! Imediat ce-am ajuns acasa ne-am inscris amandoi la Maratonul de la Cluj, Ionut la 6 kilometri (nu era cursa individuala de 10, ca asta era pofta dumnealui!) si eu la semi-maraton. Si o sa ma antrenez ca sa-l termin in 2 ore si 15 minute, cu un sfert de ora mai repede ca in octombrie 2014.