– Mami, in seara asta am nevoie de o poveste frumoasa.
– Si eu, iubito. Hai sa vedem ce iese din cap.
A fost odata ca niciodata o padure fermecata. Oricine intra in ea devenea dintr-odata vesel si fericit si bun. In padure putea intra oricine, dar acolo nu traiau decat animale. Si caprioare, si iepuri, si vulpi, si bursuci, chiar si lupi. Dar animalele nu-si faceau rau unul altuia. Lupii si vulpile mancau numai animale moarte, nu vanau niciodata. Chiar s-a intamplat de multe ori ca un lup sa duca acasa un iepuras ratacit sau cate o bufnita sa aiba grija de o familie de soricei care abia se mutase in padurea aceea.
Toti oamenii care intrau in padure se schimbau. Deveneau dintr-o data mai voiosi, radeau si le venea sa cante, chiar daca n-o facusera niciodata pana atunci. Vara, padurea rasuna de chiote, de ciripit de pasari si de cantece. Copiii se jucau cu animalele si chiar si cei mai neastamparati, cand intrau acolo, nu rupeau nicio ramurica si nicio floare si uitau ca voisera sa traga cu prastia in pasari. Ba, am auzit o poveste cu niste hoti care furasera dintr-o casa si au fugit in padurea asta ca sa se ascunda si cand au trecut de primii copaci au inceput sa se intrebe daca au facut bine luand ceva de la niste oameni care chiar aveau nevoie de obiectele acelea si imediat au plecat si-au dus inapoi ce furasera. Iarna, lumea se batea cu zapada, faceau cazemate si se-mparteau pe tabere si toti se distrau de minune, mai ales cand cate o pasare se baga in jocul lor si scutura peste ei zapada din copaci.
Totul era foarte frumos acolo si padurea rezistase mii de ani fiindca facea lumea mai buna si, chiar daca veneau si oameni cu ganduri rele, adica sa taie vreun copac sau sa vaneze vreo caprioara, nimanui nu-i mai trecea prin cap sa faca ceva rau odata ce era atins de vraja.
Padurea era langa un oras mare, asa ca veneau multi oameni. Cu toate astea, nimeni nu vorbea despre puterea padurii si numai oamenii din orasul acela stiau de ea. Totul a fost bine pana intr-o zi, cand niste oameni din alta parte au vrut sa construiasca acolo ceva. Nu mai stiu ce, dar nu conteaza. Dar voiau sa taie padurea ca sa faca loc pentru constructia lor. Aveau nevoie sa taie toata padurea, ar fi ras-o de pe fata pamantului. Asa ca au venit cu planurile si hartiile si aprobarile lor si au inceput sa se pregateasca de lucrari. Dar niciunul dintre oamenii astia n-a intrat vreodata in padure. Au adus fierastraie mari si buldozere si au inceput sa sape la marginea padurii. Planul lor era sa taie copacii de jur imprejurul padurii, pana n-ar mai fi ramas nimic.
Dupa ce au taiat primii cativa copaci, au observat ca niste oameni din oras venisera sa se uite la ei.
– Ce faceti aici? Plecati si lasati-ne in pace sa ne facem treaba.
– Mai bine ne lasati voi in pace, au zis oamenii din oras. Padurea asta e fermecata.
– Ei, fermecata, astea-s povesti de adormit copiii. Uite, noi avem un plan si daca nu-l facem, nu ne luam banii. Hai, plecati.
Dar oamenii din oras au venit langa ei si s-au asezat pe buturugile copacilor taiati.
– Ce faceti? au intrebat muncitorii. Dati-va la o parte!
– Nu putem. Padurea asta e fermecata. Iar noi vom ramane aici, chiar daca o sa ne transformam chiar noi in copaci si o sa ne creasca ramuri din maini si o sa-si faca pasarile cuib intre ramuri si animalele vizuini intre picioarele noastre.
Muncitorii i-au lasat in pace, pentru ca nu puteau sa ii dea la o parte cu forta, dar au continuat sa taie copacii. Pe masura ce taiau, alti oameni din oras veneau si se asezau pe buturugi. Dar ei erau atinsi de vraja padurii si erau veseli si stateau acolo, pe buturugi, cantand si glumind. Numai muncitorii erau din ce in ce mai indarjiti si voiau sa termine mai repede de taiat copacii.
Padurea era rotunda si, cand ultimul copac din primul rand a fost taiat, oamenii de pe buturugi s-au luat de maini si au format un cerc prin care nu putea trece nimeni. Muncitorii au fost foarte uimiti, dar ei aveau de facut o treaba, asa ca tot le-au spus oamenilor sa se dea la o parte. Atunci oamenii, tinandu-se de mana, au ridicat bratele in sus si acela a fost momentul cand padurea a facut o minune. Oamenii de pe buturugi au devenit copaci. Bratele lor ridicate au devenit crengi, din picioare le-au crescut radacini, iar pasarile si animalele au venit sa-si faca adaposturi intre bratele si picioarele lor.
Atunci, muncitorii s-au speriat foarte tare, si-au lasat acolo toate uneltele si-au fugit. Au tot povestit ce li s-a intamplat pana cand cei care voiau sa construiasca n-au mai gasit pe nimeni care sa munceasca pentru ei si au plecat din locul acela.
Ceva mai tarziu, ca sa fie siguri ca padurea e bine aparata si ca oamenii-copac nu vor fi uitati, oamenii din oras au inceput sa planteze in fiecare an un rand nou de copaci in jurul padurii. Si toti erau veseli si radeau si glumeau si nimanui nu i-ar fi trecut prin cap sa faca ceva rau, pentru ca puterea padurii crestea cu fiecare copac plantat.
