Intr-un sat din Buzau.

Intalnire cu mame. Cu parinti, de fapt, dar de data asta au venit numai mame. Vreo sase-sapte. Muncite peste poate. Fara venituri sau la limita. Cu unu, doi, trei, patru, sase copii. Mici si mari. Despre asta vorbim. Despre copii. Ce facem cand ne enervam? Cum ii facem sa ne-asculte fara sa tipam la ei? Femeile vorbesc, se-asculta una pe alta, isi raspund. S-au mai vazut o singura data pana acum, nu se cunosc prea bine. Una dintre mame a venit mai tarziu, e rosie la fata si vizibil furioasa. Baiatul ei a batut niste copii la scoala. Femeia e ca o oala Kukta, trebuie sa-i desfacem putin surubul sa iasa aburul.

– Nu ne-asculta, doamna, da’ de loc!

– Pai eu daca-i zic sa nu iasa din curte, pana am ajuns la coltul ulitii e langa mine!

– Eu trebuie sa-l strig de sapte ori ca sa-mi raspunda!

– Degeaba-i spun, doamna, ca nu-i pasa!

– Si daca-i zic sa nu faca un lucru, da din cap ca intelege si dupa un minut a si facut-o!

– Pe mine ma asculta..

Femeile tac, se uita suspicioase la Florentina. Are aproape 30 de ani si sase copii. E saraca, se vede pe ea cat de saraca e. Nu e nici macar curata, dar se vede ca a incercat sa se ingrijeasca. Nu stiu ce munceste si nici nu intreb (eu sunt acolo sa observ). Nici barbat nu stiu daca are.  Vorbeste incet si i se simte timiditatea. Dar vocea ei e calda si molcoma.  

– Cum faceti? nu ma abtin si intreb.

– Pai le spun, le explic..

– Si daca nu te-asculta? intreaba mama furioasa.

– Nu exista sa nu asculte. Le explic pana inteleg si pana asculta.

– Si daca ia prea mult? Nu va enervati? intreb eu, de data asta realmente interesata.

– Ba da, dar imi zic ca nu e bine si intr-o secunda-doua trece.

– Dar cum puteti, ce va ziceti? insist.

– Stiti dumneavoastra, pe mine tata m-a batut foarte tare cand eram mica. Foarte mult m-a batut si stiu ca nu face bine. Si nu uit asta.

Se face putina liniste, pe urma discutiile incep din nou: ca unul nu vrea sa manance – sar toate cu sfaturi si se-ndeamna sa incerce lucruri noi;  ca nu fac nimic prin casa – iar isi zic una alteia ce sa faca. Si totusi, ne supara, ce facem ?

– Eu ii zic ca nu-l mai iubesc, zice una mai tânara, la care-i zambesc mereu ochii, cu un baietel de vreo patru ani pe langa ea.

Eu ma strang de mana pe sub masa.

– Si el?

– El imi zice ca „lasa ca te iubesc eu”.

– Ce copil puternic aveti! ii zic. Stiti, si cand suntem nervosi ii iubim, nu-i asa? Nu putem sa le spunem ca le luam dragostea doar fiindca ne-am suparat. Copiii de varsta lor nu stiu cand glumim sau cand spunem ceva pentru ca suntem furiosi. Ei ne cred pe cuvant. Si pot chiar sa creada ca nu-i mai iubim si noi suntem tot ce au ei pe lumea asta. Cum sa nu-i iubeasca nimeni?

Iar se gandesc putin in liniste, apoi incep din nou: 

– Ai mei sunt rasfatati, doamna. Au de toate, nu se poate sa ma duc la magazin sa nu le aduc ceva de-acolo. Si fac numai rele. Si daca le spun, tot fac.

Daca ma uit cu atentie la ea, termenul de toate e foarte relativ. Viata mea pare din cu totul alt film. Inghit si ascult.

– Eu, zice Florentina, v-am zis. Le explic. Daca nu vrea sa imparta o jucarie, ii zic: uite, te joci tu zece minute cu ea si dupa aia i-o dai si lui. Si ma asculta. Sau, odata, una mica se juca cu ceva si a spart un bec. Niciunul dintre ei n-a venit s-o parasca. Ea singura a venit incet la mine si mi-a spus: „Am spart becul.” M-am dus, am strans dupa ea. Ce era sa fac, s-o bat? Cum s-o bat daca ea a venit singura si mi-a zis? I-am explicat, de-atunci n-a mai spart nimic.

– Bine, dar tu… incearca iar celelalte.

– Eu sunt divortata, incepe mama furioasa..

– Si eu sunt, doamna, spune cea cu copii obraznici. L-am lasat, nici pensie n-am vrut de la el, n-am vrut sa dau banii prin tribunale, ca n-am de unde. Eu incerc sa-i strunesc cat pot, el daca-i vede ii strica. Eu vreau sa-i tin la scoala, ei nu vor. Dar nu ma las. Cel mare e in clasa a sasea si nu vrea sa se duca. Si-i zic: „Ma, te duci. Te duci macar pana-ti faci buletinul. Vrei sa te strige lumea la poarta, ca pe mine – Hai maine sa-mi tai o caruta de lemne sau hai sa-mi speli sau sa-mi faci ceva prin curte?. Vrei sa te ia cu ziua sau vrei sa ai rostul tau?” Pe mine m-a tinut mama acasa.. de fapt, mama m-a crescut cateva luni, pe urma m-a dat la casa de copii, pe urma iar m-a luat cativa ani. Dar anii aia, trei, stiti cum, in lanturi m-a tinut. Din clasa a doua nu m-a mai lasat la scoala, mi-a pus copilul mic in brate si mi-a zis: „creste-l”. Pe toti ne-a lasat, de fapt. Eu am crescut si cu tata vitreg, si la tata, si doar cu mama vitrega, am stat prin multe case. Si de astia vreau sa am grija, doi am dar nu vreau sa-i las, vreau sa-i tin si sa le dau tot ce au nevoie si sa-i tin la scoala, doamna.

Ma uit din nou la ea. E subtire, aproape slaba, cu o fata ascutita si cu ochi foarte frumosi. N-are dinti in gura, de fapt, din cate sunt acolo, doar mama cu copil de patru ani are toti dintii. Trasatura asta pare ca le completeaza, parca-i semnul lor de femei muncite si cu tot felul de griji.

Dar e indarjita si vrea sa faca lucrurile bine, sa nu mai pateasca nimeni ca ea.

– Eu, daca as vedea-o pe maica-sa, care e soacra-mea, zice o mama de langa ea, cred ca i-as zice cateva. Sa-mi faca asa ceva, n-as ierta-o niciodata.

– Eu as ierta-o, zice iar, calm, Florentina.

Din nou, socheaza. Toata lumea se uita la ea.

– Sa va spun cum a fost la mine. Acum 13 ani, tatal meu a omorat-o pe mama mea. Acum e la inchisoare, mai are de facut cinci ani. Dupa 12 ani, anul trecut, eu l-am iertat si acum vorbesc cu el. Unii ma judeca (toate-s cuvintele ei), unii ma lauda. Dar eu sunt impacata, ca nu mai puteam sa traiesc asa. Pe un parinte l-am pierdut, pai sa-l pierd si pe celalalt?? Si pe urma, ce le-arat eu la copii?

Oameni. Oameni cu povesti. Unele mai povesti ca altele.