Duminica. Un pic de treaba, un pic de joaca. Inca niste joaca. Niste rufe de pus la uscat. Catinca vrea sa pregateasca ea ceva. Se aud niste troznete din bucatarie.

– E in regula, zice, le fac de mancare la jucarii.

Ah, iar chestia asta. La noi, jucariile au regim de persoane. Li se face baie si primesc mancare adevarata. Cu baia n-am probleme, cu mancarea, uneori da. Acum, de exemplu, pentru ca distinsa vrea sa le faca omleta. Incerc sa-i explic sa n-o faca, sa nu stricam aiurea niste oua, ca dupa aia nu mai mananca nimeni ce se gateste.

– Dar ele mananca mancare ca noi toti!

– Catinca, draga, sunt doar jucarii.

– Da, dar mananca.

– Puiule, tu stii bine ca n-au stomac.

– Da, dar mananca. Si ma enervez ca si mama Oli imi spune la fel ca tine. Dar n-aveti dreptate, ca mananca.

– Draga mea, ai vazut tu ce se intampla cu mancarea cand le faceti clatite? Ramane acolo.

– Nu.

– Ba da, draga.

– Ba nu, chiar o mananca. Si mama Oli mi-a spus ca asa ma pacaleai tu pe mine cand eram mica, sa mananc si eu, dar ca acum nu mai trebuie sa cred.

– Fetita, te rog frumos, nu le mai da mancare adevarata. Jucariile sunt jucarii. De ce crezi ca exista mancare de jucarie?

– Ca jucariile sa se joace cu ea. Mancarea de jucarie e de plastic, normal ca n-o pot manca. Ce, tu mananci mancare de plastic?

N-o scoatem la capat.

– Uite, te rog eu mult, de azi nu le mai face mancare.

Plec sa mai fac ceva prin casa. Din bucatarie se aude un urlet de jale, urmat de un plans in hohote, la limita istericului. Alerg la ea. E cu lacrimi pe obraji si muci pe gura. E rau.

– Hai aici, hai la mine in brate sa vorbim. Ce s-a intamplat?

– Ca mi-ai spus ca jucariile nu mananca de-adevaratelea, imi zice hohotind. Asta m-a suparat.

OMFG. Bine ca nu i-am spus ca Mos Craciun nu exista. Poate am gresit undeva. Unde? Cand i-am spus povestile cu Hiporoz si cu celelalte animale care au veni din tablouri? Cand i-am zis o poveste cu jucariile care dau petreceri cand nu suntem noi acasa?

O iau in brate, o mangai si o linistesc.

– Iubito, oricat as vrea, n-am acum un raspuns care sa te multumeasca si care sa te linisteasca de tot.

– Uite cum facem, zice ea, cu un ton matur. Luam mancarea pe care am pregatit-o (niste cereale cu lapte) si le-o punem in camera mea. Oricum, am jucarii care n-au mancat de ani de zile! Daca pana maine dimineata mancarea nu dispare, nu mai cred ca jucariile mananca mancare adevarata. (ce-mi place cand isi sustine punctul de vedere si e logica, ceva de nedescris!)

– Asa facem.

Ne pregatim de mancare, ne asiguram ca jucariile au tot confortul, ne dragalim de culcare si adormim.

…….

Dimineata, la prima ora, merg sa vad ce e cu mancarea. Inca n-a venit vremea mea. Cerealele au absorbit laptele, iar ce-a mai ramas s-a evaporat de la caldura. Mancarea pare mancata.

O trezesc si-i zic:

– Hai sa vedem ce s-a intamplat cu cerealele.

Vine dupa mine linistita si nu-i tresare niciun muschi.

– Vezi, au mancat.

Nu tu: ai vazut c-am avut dreptate, ai vazut ca spui prostii si e ca mine. E linistita in credinta ei.

Nu ma mai lupt. O sa-i spun povesti, probabil o sa le mai modific putin ca sa ajungem pasnic de la poveste la realitate, iar ea o sa le creada pana cand n-o sa mai fie dispusa sa accepte. De una singura.

Nu pot sa-i grabesc cresterea. Lectie invatata. Growing up is pretty shitty anyway.