Casa noastra nu-i terminata. N-o sa fie niciodata, dar asta-i alta poveste. N-avem aer conditionat, inca, dar avem toate prizele si gaurile in perete pentru asta. N-avem hota, dar avem traseul, burlanul si iesirea in afara zidurilor. Nu stiu cand o sa le-avem. Cand n-o sa mai putem fara, probabil.
In iesirea de la hota e un cuib de pasari. Stim, pentru ca Sm iese in fiecare dimineata in balcon si se uita fascinata la ele. Noi nu le vedem, ea da. Sau nu, dar e foarte atenta la zgomote.
Azi am descoperit ca avem un cuib si in sufragerie, acolo unde ar trebui sa iasa furtunul de la aerul conditionat. Stiu pentru ca am auzit niste zgomote in perete. N-avea cum sa fie altceva*, asa ca am hotarat ca e un cuib de vrabii.
Suntem o casa cu pasari. Suntem o casa vie. Poate n-o sa punem niciodata hota sau aer conditionat, dar o sa avem in fiecare primavara o productie noua de vrabii. Cine stie, poate o sa le vedem si invatand sa zboare. Sau poate o sa le faca Ionut cate o fotografie in bradul (nu stiu ce specie e, asa ca o sa-i zic bradul) din fata geamului.
*de fapt, am inceput sa scriu pentru acest altceva, asa ca iata:
Cand eram mica, a trebuit sa-i mutam pe bunici din casa lor de la Roman intr-un apartament la Piatra Neamt. Erau batrani si bolnavi si ar fi fost mai aproape de noi. Am gasit un apartament intr-un bloc peste drum de al nostru. Am petrecut acolo multa vreme, venind de la scoala, facand lectii sau dormind uneori cu bunica. A fost greu dupa ce a murit bunicul. Bunica mea era trista, o tristete adanca si calma, care nu permitea insa nicio intruziune. Toate gesturile ei de zi cu zi purtau in ele tristetea asta, chiar si cele mai banale sau, cum o sa fie vorba, cele mai creepy, ca nu gasesc acum cuvantul. De la o vreme, dupa ce a murit bunicul, au inceput sa se auda zgomote in pereti. Zgomote reale, nu credea nimeni ca-s fantome sau alte prostii. Ne-am dat seama la un moment dat, erau sobolani care-si facusera traseu pe-acolo. Eu eram speriata de moarte cand le auzeam si o intrebam mereu daca o sa iasa sobolanii din pereti peste noi in casa. Ea radea putin si-mi zicea sa stau linistita, ca asta nu se poate. Avea mereu la indemana un bat. Cum se auzeau zgomotele, se ridica fara graba, lua batul si batea de cateva ori in perete, deasupra tocului usii dintre camere, de unde se auzea zgomotul. Calma, trista si fara sa tresara, ca si cum nimic n-avea cum s-o mai surprinda. Era foarte batrana si bolnava, dar gestul ei calm era atat de demn, incat pe moment imi linistea fricile.
De asta mi-am adus aminte cand am auzit zgomotul din cuib. Zgomotul e la fel. Numai ca acum vine cu speranta, nu cu spaima.
