Nu e unul singur, sunt foarte multe motive sa fiu fericita c-am facut un copil.
Azi, insa, o sa vorbesc despre bucuria de-a-l fi cunoscut pe Spongebob Squarepants.
In majoritatea familiilor exista o rutina zilnica. La noi nu m-as mandri cu asta. Singurul lucru pentru care bag mana-n foc e ca dam tot timpul drumul la desene cand incepe Spongebob. Daca sunteti parinti, stiti cine e. Daca nu, n-are rost sa va bateti capul.
Ce vreau sa spun e ca melodia de inceput ne suna-n cap permanent, chiar si in weekendurile cand Catinca nu-i acasa. Ne tine permanent conectati cu copilul, adica.
In fiecare zi, eu si Ionut ne trezim prin casa ca o cantam pe roluri si la final facem cor toti trei:
”Who lives in a pineapple under the sea?”
Daca am avea un caine, ar hauli si el, probabil. Sm nu se baga, se uita numai la noi cu un picior in aer, fiindca am intrerupt-o in timp ce se lingea la fund.
Imi canta in cap in masina, la masa si la sedinte.
In loc sa-i zic lui Ionut ca mi-i drag de el, ii dau un sms:
Cand o sun pe Catinca sa vad ce-a facut la scoala, mai intai o intreb:
”Who lives in a pineapple under the sea?” si ea imi raspunde:
E singurul raspuns pe care il primesc, de altfel.
Cand ma enervez, incep sa-mi cant. Cand sunt entuziasmata de ceva, la fel.
Spongebob ma ajuta sa-mi exprim emotiile mai bine. Si pentru asta sunt fericita ca sunt mama, pentru ca daca n-as fi fost, nu l-as fi cunoscut niciodata.
Dupa 8 martie, sper sa ma intorc totusi la a vorbi cu cuvinte normale si variate, pentru ca mi-e dor sa injur in trafic in loc sa mormai printre dinti: ”Who lives in a pineapple under the sea?”.
Iar daca ati deschis toate link-urile, ati inteles, desigur, de ce sunt asa fericita.
