La mine la birou se lucrează mult cu vorbe din astea: „multe aspecte ale practicilor parentale curente arată că familiile folosesc aceleași metode de îngrijire și disciplinare a copiilor care le-au fost aplicate chiar lor de către părinți, continuând să reproducă un model tradițional de creștere a copilului, care nu este întotdeauna benefic”. Asta-i o frază lungă și complicată, dar numai bună să ascundă un adevăr care lovește când nu te aștepți.

Toată viața mea am mâncat șnițele în excursii și la drum lung. Plecam la Suceava în excursie la Cetatea de Scaun – pac, un pachețel cu șnițele. Mergeam în vacanță la bunici – șnițele pe drum. Plecam cu trenul la mare, opt ore până la Constanța, zece până la Mangalia – musai să avem ceva șnițele la noi să nu ne fie foame în tren. Când am plecat la facultate, nu era drum de-acasă la București să n-am un șnițel la mine. Chiar și-acum mama mai încearcă să mă îmbie cu câte un șnițel când plec, dar mă vede cum mă încordez și tace.

Ne povestește învățătoarea Catincăi cum își împart copiii pachețelele în pauză și cum fac schimb de sendvișuri și stau să mă gândesc cum ar fi fost la noi în excursii, când toți copiii aveau la ei șnițele:

– Tu ce ai?

– Șnițel. Tu?

– Șnițel. Vrei?

– Da, dă-mi puțin. Tu vrei de la mine?

– Îhî. Mersi.

– Bună, voi ce-aveți?

– (cu gura plină) Hnițhele. Vhei?

– Da, că vă dau și eu din șnițelul meu.

În seara asta plecăm la drum lung. Ieri am sunat-o pe bonă s-o anunț că venim de dimineață cu bagaje și că plecam direct de la ea și când a auzit m-a întrebat:

– Aaa, păi să nu-i fac fetei niște șnițele pe drum?

Fiind la birou, creierul meu era foarte ocupat de fraza „multe aspecte ale practicilor parentale curente arată că familiile folosesc aceleași metode de îngrijire și disciplinare a copiilor care le-au fost aplicate chiar lor de către părinți, continuând să reproducă un model tradițional de creștere a copilului, care nu este întotdeauna benefic”, așa că gura mea a răspuns:

– Da, mulțumesc.

Q.E.D.