– In seara asta vrei sa vorbim cu cuvintele?

– A?

– Adica vulpita, oita, patut.

– Hahaha, hai.

Ne-am prostit putin la culcare, suficient cat sa-mi aduc aminte de primele ei cuvinte. Care-au fost spuse clar si corect. L-a spus pe r din prima, nu mi-a facut surprize ca fetita unor prieteni care a inceput sa strige cat putea in parc: Futuias, futuias! Si tot asa. Era aproape banal. Am avut, insa, momentele mele de disperare, cand nu intelegeam deloc ce vrea zica.

– Spui cu Bom si Dery cand licobdeaza Bom?

– WTF? Cateva ore am incercat sa aflu ce e licobdeaza. Pe Bom si Dery i-am identificat relativ repede, erau Tom si Jerry. Catinca avea vreo doi ani jumate si ne uitam la desene si incepuse deja sa-mi ceara povesti aiurea. Da’ cu licobdeaza inca nu ma intalnisem. Oricum, in seara aia n-am aflat. Copila incerca disperata sa-mi explice, dar eu nu pricepeam. Am lasat-o balta, numai ca sa apara din nou cateva seri mai tarziu, cand norocul ne-a adus pe Boomerang episodul cu soricelul alb de laborator care evadeaza si care-l face pe Tom sa explodeze. Catinca, moarta de fericire ca se poate face inteleasa in sfarsit, a strigat cat a putut: Uite, licobdeaza!

Tot dintr-o neintelegere am ratat cascavalul. Catinca nici acum nu mananca branza, iar eu ma invinuiesc pentru ca n-am stiut ce-mi cere. Eram la masa si ea a zis cam din senin:

– Dai hagalal?

Sa mor daca nu ti-as da. Dar nu reuseam sa inteleg si pace. Si nici n-aveam atunci in casa, fiindca am scos tot frigiderul pe masa ca sa aflu ce vrea. Peste cateva zile, cand a aparut hagalalul, gata, sansa mea a zburat. S-a dus si nu s-a mai intors.

A ramas, insa, dragostea de vupli si butzine. Iar cu butzinele avem unul dintre cele mai dragute si intelepte dialoguri din copilaria ei. Tot inspre trei ani, ne uitam la niste desene cu bufnite si Catinca mi-a aratat:

– Uite o butzina.

– Haha, o bufnita, mami.

– Da, dar eu sunt mica si nu pot sa spun butzina la butzina.