Didi, Pipi si cu Bongo (secundo tempo)

Prima parte a povestii se termina cam asa: „Trei capete se aplecara deasupra cufarului. Lumina palida a cartii ii facea sa semene cu niste mici fantome puse pe rele.”

In cufar nu era nimic. Numai ceva ca o negreala, ca un aer mai gros si mai intunecat care s-a strecurat pe langa ei si a acoperit si ultimul rest de zi. Dintr-o data, isi dadura seama ca e noapte, dar noaptea era mai deasa ca de obicei si ei nu mai vedeau nimic in jur. Pe cer nu se vedea nicio stea, desi ziua fusese senina. Se simteau toti trei dezamagiti si furiosi, iar ei nu mai simtisera niciodata asta pana atunci. Bongo a fost primul care a izbucnit:

– Din cauza voastra, numai din cauza voastra! V-am ascultat cu prostiile voastre despre comori si dragoni si am sapat toata ziua pentru nimic! Am mainile pline de basici si-s mort de foame si oboseala si nu m-am ales cu nimic!

– Taci, nataraule, ca nici noi n-avem. Dar pun pariu ca tu voiai sa furi comoara, de-aia te-ai aruncat sa deschizi tu cufarul! ii striga Pipi.

– Mie nu-mi mai pasa, va las sa va certati aici, ma duc sa ma culc, a mormait si Didi, suparata.

Porni incet, tarandu-si picioarele. Asa trista nu mai fusese niciodata. Nici nu stia ce e cu ea. De obicei supararile nu tineau foarte mult, dar acum parea ca n-o sa treaca niciodata si ca totul s-a sfarsit intre ei. Pipi si Bongo o urmara, lasand in urma groapa ca o gura uriasa, neagra si cufarul cel mare cu capacul deschis. Pipi strangea sub camasa cartea cu o singura foaie, care acum nu mai stralucea.

Acasa, Pipi n-a putut deloc sa doarma. Ii auzea pe ceilalti doi cum suspina si se foiesc in somn, dar el nu putea inchide ochii. A aprins o luminita si a inceput din nou sa citeasca: „Sub cufarul mic e un cufar mare. Cine se incumeta sa deschida cufarul cel mare, sa stie ca are nevoie de multa iubire si rabdare ca sa indrepte raul pe care-l va face. Cate trei pentru unu.” A citit pana a invatat propozitiile pe de rost. Atunci a stins lumina, dar tot n-a putut sa adoarma. Pe foaie nu scrie nimic despre nicio comoara. Numai despre lucruri rele. Ce lucru rau au facut ei c-au deschis un cufar gol?

Dimineata, totul era diferit. Ziua era luminoasa si parea ca nimic nu se schimbase, dar cei trei spiridusi inca simteau ceva periculos. Era ceva in aer care ii indemna sa faca lucruri care pana atunci nici nu le trecusera prin cap. Niciunul nu s-a spalat pe dinti in dimineata aceea. La masa, Bongo si-a facut mancarea lui preferata, dar Pipi i-a luat pur si simplu farfuria din fata si i-a inghitit toata mancarea. Bongo era asa de suparat ca a izbucnit in plans. In loc sa-l consoleze pe Bongo, cum ar fi facut alta data, Didi l-a impins pe Pipi si i-a dat farfuria pe jos. Casuta lor rasuna de voci ascutite si scandal. Pipi a inceput s-o fugareasca pe Didi, iar cand a prins-o, a tras-o de par.

De nervi, Didi l-a luat pe Bongo cu ea si au fugit in padure. Acolo au incercat sa se distreze ca pana atunci, dar nimic nu le mai iesea. Jocurile nu mai erau jocuri, erau rautati. Ascunsi printre ramurile copacilor, nu mai aruncau cu fructe in oameni, ci cu pietricele, la inceput mai mici, apoi mai mari, iar oamenii nu mai erau mirati, ca alta data, ci de-a dreptul suparati. Unii chiar au aruncat inapoi cu pietre, dar nu i-au nimerit. Ce sa nimereasca, daca nimeni nu-i putea vedea? Cei doi stateau si radeau de pe dupa ramuri.

Mai tarziu a venit si Pipi cu ei si au inceput sa fugareasca animale prin padure. La inceput, animalele se prindeau in joc, asa cum faceau mereu, dar cand le vedeau privirile pline de rautate se ascundeau prin scorburi, asa ca in putina vreme spiridusii n-au mai avut cu cine sa se joace.

Lucrurile au mers si mai departe. Cand luau copii la joaca, in padure, Pipi, Didi si cu Bongo ii fugareau si-i speriau de dupa copaci si-i atrageau acolo unde padurea era mai intunecata ca sa-i faca sa se rataceasca. Cand ajungeau acasa, copiii nu mai radeau, ci erau mereu plansi, tristi si infometati. Copiii incepura sa le spuna parintilor de spiridusii cei rai si, incet, incet, pe masura ce povestile se adunau, parintii incepeau sa fie mai atenti la copii si sa-i invete sa stea mai mult pe-acasa.

Lumea ii placea din ce in ce mai putin pe spiridusi. Oamenii au inceput sa dea vina pe ei pentru orice. Ca disparea o oaie sau o gaina, ca nu se coceau castravetii, ca se ratacea sau se lovea vreun copil, totul era din vina spiridusilor.

Invatara sa se distreze rautacios, dar uneori si ei se intrebau cum au ajuns asa. Pipi isi repeta in fiecare seara textul de pe foaie, incercand sa-l inteleaga. Luase obiceiul sa se plimbe mai mult la caderea noptii, fiindca era agitat si nu putea dormi. Odata, plimbandu-se pe la marginea padurii, a intrat intr-o curte unde stia ca locuiesc mai multi copii. Prin geam, o vedea pe mama punand mancarea pe masa, in timp ce tatal le spunea copiilor o poveste:

– Si dragonul cel bun, povestea tatal, dupa ce l-a invins pe dragonul cel rau, i-a luat comoara si a imparti-o la sapte sate si a eliberat toate fetele si pe toti baietii pe care ii tinea inchisi. Apoi a sapat o groapa adanca, adanca, pana la mijlocul pamantului si acolo, intr-un cufar, l-a pus pe dragonul cel rau, care era facut numai din ura si furie. Asta e adevarata comoara a dragonului, cea care nu trebuie descoperita niciodata, pentru ca rautatea sa nu mai apara vreodata intre noi.

– Ce prosti am fost, vai, ce prosti si ce natarai! striga Pipi si o lua la goana spre casa. Acolo nu mai astepta dimineata ci ii trezi pe Didi si pe Bongo si le zise toata povestea.

– Asa, si? intreba Bongo, inca adormit.

– Si se pare ca noi tocmai asta am facut. Noi am deschis cufarul si din el au iesit ura si furia din care era facut dragonul cel rau, a spus Didi. Acum raul e facut, rautatea e in lume.

– Haideti cu mine, zise Pipi si inhata cartulia cu o singura foaie.

Fugira pana la groapa pe care o lasasera deschisa si coborara la cufar. Pipi puse cartea in cufarul mic, il arunca in cufarul mare si incerca sa puna capacul la loc. Dar capacul parca era intepenit, nu se misca deloc. Cat de usor il daduse Bongo la o parte si acum, parca avea o suta de tone!

– Nu se poate! Striga Didi. Inteleg ca vrei sa astupi cufarul si groapa si sa terminam cu totul, dar nu vezi ca nici nu se misca???

– Ce zicea pe foaia aia? intreba Bongo cu glas subtire. Cine se incumeta sa deschida cufarul cel mare, sa stie ca are nevoie de multa iubire si rabdare ca sa indrepte raul pe care-l va face. Asa zicea. Noi am facut-o, noi trebuie s-o desfacem.

– Bravo, Bongo, murmura Pipi. Era primul cuvant bun pe care-l spunea dupa multa vreme.

– Iubire si rabdare, repeta si Didi. Acum trebuie sa ne promitem ca ne vom purta frumos mereu unul cu altul si ca ne vom iubi si vom ramane prieteni tot timpul, orice s-ar intampla.

– Promit, zise Pipi.

– Da’ sigur ca da! intari Bongo.

Cei trei spiridusi se stransera in brate si apoi se luara de maini in jurul cufarului:

– Trei pentru unu..

– Si unu pentru trei, spusera ei si, parca, parca, aerul era ceva mai putin apasator in jurul lor. Dinspre rasarit, o lumina roz si calda le dadu de inteles ca noaptea se terminase.

– Haideti acum sa ne culcam si venim mai tarziu sa punem capacul la loc si sa ingropam cufarul, le zise Pipi.

Acasa dormira neintorsi. Cand s-au trezit, s-au spalat pe dinti si au mancat prietenosi, ca intotdeauna. Inainte sa plece pe camp, Didi isi facu vreme sa puna casa in ordine, iar Bongo si Pipi reparara lucrurile pe care le stricasera de la deschiderea cufarului.

Tot drumul pana la groapa au fost voiosi. S-au ferit, totusi, sa se intalneasca cu cineva, oameni sau animale, pentru ca stiau ca renumele lor nu mai era tocmai bun. Incercara din nou sa inchida cufarul, dar nici de data asta capacul nu s-a miscat.

– Cum, doar suntem prieteni!

– Si am facut curat in casa!

– Si am reparat lucrurile! Ce trebuie sa mai facem?

Se asezara ingandurati pe langa cufar. Pipi scoase carticica din cufarul cel mic si incepu sa citeasca. Fara sa-si dea seama, trei voci mici recitau in acelasi timp: „Cine se incumeta sa deschida cufarul cel mare, sa stie ca are nevoie de multa iubire si rabdare ca sa indrepte raul pe care-l va face. Cate trei pentru unu”.

– Pana si asta am facut, ofta Didi. Ne-am promis sa fim mereu toti pentru unu, tineti minte? Trei pentru unu si unu pentru trei…

– Ia stai un pic, zise Pipi cel istet. Dar daca nu e bine cum am gandit? Daca pentru fiecare rau pe care l-am facut trebuie sa facem inapoi ceva bun? Cate trei fapte bune la una rea?

– Cuuum? Da’ voi credeti ca eu mai stiu cate farfurii am spart si cate mere am furat si cati copii am facut sa planga? intreba Bongo cu ochii mari.

– Si eu cate animalute am ranit?

– Cred ca trebuie sa facem numai fapte bune, pana cand o sa putem inchide cufarul.

– Dar e greu, nu se poate! Bongo era gata sa renunte.

– E greu, dar nu cred ca avem alta sansa. O sa venim in fiecare seara aici, pana cand vom termina povestea asta.

Plecara amarati, pentru ca nu stiau de unde sa inceapa. Acasa, insa, ca sa-si treaca vremea, facura curatenie, iesira in curte si stransera toate legumele si fructele din copacii neglijati de-atata vreme. Fiindca erau prea multe pentru ei, se hotarara sa le imparta unor oameni sarmani. Toata ziua au carat mere, dovlecei si salata, castraveti si rosii, prune si pere pe la casele oamenilor. Aveau atatea de impartit, ca nici nu mai asteptau multumiri. Seara, de oboseala, au uitat ca trebuie sa verifice cufarul si au adormit aproape imbracati.

De dimineata au luat-o de la capat. Au plecat in padure si au reparat cuiburile, culcusurile si vizuinile pe care le stricasera. Animalele au stat retrase pana seara, cand cei trei au plecat acasa. Atunci au iesit toate sa ii conduca si sa pe spuna, parca, multumesc.

Nici papadii nu mai suflau si nici cu fructe nu mai aruncau in oameni din copaci. Dimpotriva, cand vedeau vreun calator obosit prin padure, luau cate un mar si-l puneau in calea lui, sau il conduceau pe cararea pe care nu multi o stiau si care ducea la un izvor din care puteau sa bea apa si langa care se puteau odihni.

Cu copiii mici a fost cel mai greu. Parintii nu-i mai lasau sa iasa din curti ca alta data, asa ca nu prea mai aveau cu cine sa se joace. Pana intr-o zi cand doi iepurasi i-au tot impins de la spate pana ce au ajuns la un copilas care se ratacise si plangea speriat. Didi i-a gasit repede ceva de mancare iar Bongo a facut niste acrobatii prin copaci ca sa-l faca sa rada. Pipi l-a convins sa-i urmeze si spiridusii l-au adus inapoi in sat. Alti copii i-au vazut si au povestit acasa. Dar incredere n-au avut multa vreme. A fost nevoie ca Pipi, Didi si cu Bongo sa aduca acasa multe oi si curci ratacite si sa scoata din padure multi copii pierduti pentru ca oamenii sa-i indrageasca din nou.

De-atata treaba cata aveau, spiridusii cam uitasera de cufar. Se dusesera in primele cateva zile, dar apoi erau mult mai preocupati chiar sa ajute oamenii si animalele decat sa verifice daca si-au facut numarul de fapte bune. Numai intr-o seara, cand se grabeau spre casa fiindca venea furtuna, Pipi le-a spus:

– Mai tineti minte? Tot dupa o furtuna am descoperit cufarul dragonului.

– Da, fix acum un an! Hai sa mergem acum sa-l inchidem, a zis Didi.

– Acum? Dar vine ploaia…brrrr….si mi-e foame. Bongo parca nu voia, dar tot el a zis: Haide, ca daca nu mergem acum, n-am sa pot inghiti ca lumea fara sa ma gandesc la nenorocirea aia de cufar.

Au schimbat drumul si s-au dus la camp. Fiindca recolta arsese cu un an in urma, oamenii au zis ca locul e blestemat si n-au vrut sa mai planteze nimic acolo. Pamantul era insa mai hranitor acum si iarba crestea mai bogata si mai inalta. Trunchiul copacului ars era tot acolo. Cei trei au pornit sa caute groapa pe care o stiau atat de bine, dar n-au gasit-o nicaieri. O cautau printre fulgerele tot mai dese, dar nu dadeau de ea nicicum. Era ca si cum n-ar fi fost niciodata acolo.

– Poate a acoperit-o cineva.

– Nu cred, oamenii nu mai calca pe aici de anul trecut.

– Venim si maine, lasa, hai acasa.

– Nu, acum trebuie s-o gasim.

– Dar nu e, vrei s-o luam cu cearta de la capat? se imbufna Bongo.

Pipi si Didi izbucnira in ras.

– Eu cred, zise Pipi, ca nu mai avem ce cauta. Cred ca am facut atatea fapte bune ca rautatea s-a tras inapoi in cufarul ei si groapa s-a astupat. Partea cea mai buna e ca acum iarba creste peste tot, iar locul unde e ingropat cufarul chiar n-o sa-l mai gaseasca nimeni niciodata.

– Presupunand, a completat Didi, ca o sa mai fie natarai ca noi care cred in povesti cu comori de dragoni.

Se luara de maini si alergara prin ploaie pana acasa. la ei era cald si uscat si s-au culcusit toti trei unul in altul si au dormit bustean pana a doua zi dimineata, cand au luat-o de la capat cu treaba si cu distractia.

4 comentarii la “Didi, Pipi si cu Bongo (secundo tempo)

  1. Likes cu amandoua mainile! Cand o sa te hotarasti sa scrii o carte pentru copii o sa iau cate un exemplar pentru toate prietenele mele cu copii mici!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *