Parul, aceasta problema permanenta.

Copil nascut paros ca o maimuta, cu vartej in mijlocul fruntii, puf pe urechi si pe spate. Parul de pe cap nu i-a cazut, ci i s-a inmultit (celalalt, slava domnului, s-a dus). Par frumos si des. Cu fir cam subtire, se incurca mereu. Copil delicat ca o floare de camp. Incepe sa urle numai cand vede peria de par.

– Vreaaauu paaar luuung!

– Catinca, pentru asta e nevoie sa avem grija de el si sa-l pieptanam.

– Nuuuuu!

– Atunci il tundem frumos, ca la tine se aranjeaza singur foarte bine.

– Nuuuuu!

In. Fiecare. Dimineata. De. Opt. Ani. De. Zile.

In fine, am incercat cinsprezece milioane de metode de imblanzire. Intr-un sfarsit am gasit un ulei care ne ajuta sa descalcim parul foarte usor si nu mai plange nimeni dimineata. Acum parul e pana la umeri si e foarte frumos.

– Mami, imi faci codite?

– Facem.

Dragostea de codite a tinut o zi. Am trecut de la doua la una. Nici aia nu-i buna. Dar ca sa evitam ciorba-n par si ochi crucis, facem o codita in fiecare dimineata. Si-i mai dau un elastic pe mana, sa aiba mereu la ea o rezerva.

Inevitabil, in fiecare seara e cu parul desfacut, iar discutia e aceeasi:

– Catinca, unde-s elasticele de par?

– Unul l-am pierdut….

– Si celalalt?

– Nu stiu unde e.

(Cine nu stie bancul sa-mi scrie.)