Ne luam cu viata, ne luam cu drumul, ne ducem sa facem niste documentare.

Februarie. Facem cunostinta, eu sunt Raluca, eu sunt directorul de imagine, eu sunt directorul de sunet, eu sunt asistentul. Plecam la Botosani. Ziua lucram si ne innoroim, seara povestim. Despre ce facem, despre alte deplasari, despre intamplarile care ni se intampla si prostiile pe care le facem. Povestim despre cum uneori ne purtam ca-n tabara si ne mai punem pasta de dinti pe clanta. Radem. Cu pofta. Uneori nu cu rasul nostru, dar radem. In ultima dimineata aud un zgomot la usa, dar aleg sa-l ignor. Ma spal pe dinti, ma incalt si dau sa ies. Deschid usa, ceva nu-i in regula. Cu coltul ochiului vad ceva albastrui pe interiorul clantei. Hai, ma, chiar asa? Inchid usa cu grija, sa nu ma ating de pasta de dinti, dar tot sterg un pic cu degetul. Dar nu se pune, pentru ca m-am prins dinainte. Ma-ntorc si ma spal, apoi merg la masa ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.

Ha, ha, ha. Ce-am mai ras, ce ne-am mai distrat. Baietii imi povestesc de strategii, de cum s-au ferit sa nu-i vada cameristele si cum s-au strecurat sa puna pasta. Facem niste mistouri si mergem la treaba.

Luna mai. Ha, ha, la drum cu noi, cu documentaru’ doi. Bacau. Mergem intr-o comuna, filmam de ne sar capacele, seara, la povesti. Si povestim pana se pun scaunele pe mese. Ma trezesc cu trei ganduri – cafia, cafia, cafia. Ma pregatesc, deschid usa-n viteza si-o trag dupa mine. Mana se-afunda in pasta de dinti. Dau marunt din buze, merg sa ma spal pe maini si sa iau niste servetele sa sterg clanta. Vazusem carutul de curatenie pe hol si n-are rost sa se manjeasca si femeia care face curat.

Cand sterg mai cu sarg, femeia apare senina de dupa colt. Se uita cu o privire care are in ea curiozitate si repros. Fiind in mare nevoie de cafia si prinsa cu mata-n sac, nu reusesc sa zic decat:

– Fac asta tot timpul cand intru si ies din camera.