Uneori imi vine sa imi pun cearceaful in cap si sa dispar. Sa am inelul Arabellei si sa devin invizibila. Sa-mi las pe noptiera inelul, bratara, cerceii, buletinul si permisul de conducere si sa dispar intr-o groapa de sub Groapa Marianelor. Sa nu ma vada nimeni cum imi plang de mila.
– Vai, dar cum, ai un copil atat de bun si iubitul tau te iubeste si esti asa de amuzanta, ce-ti mai trebuie? Poate nu faci ce trebuie, iesi si tu din starea asta ca ne intristezi pe toti, ce naiba?
Uneori, duminica, nici pastila pe care o iei in fiecare zi nu-ti poate pune-n cap chimicalele care-ti lipsesc ca macar sa nu te simti inutil.
Stiu, nu e amuzant. Nu e frumos. Cicat. Cu i din i.
Draga doamna,
Stiu cum te simti, si eu am fost in mlastina asta numita depresie, din care m-am extras luptand pentru fiecare milimetru cu unghiile si dintii. Am noroc ca sunt mai optimista din fire si nu pot vedea o problema fara sa incerc sa ii gasesc rezolvarea. Asa ca iti spun: poti sa-ti plangi de mila, ai dreptul asta. Nu conteaza cat de frumoasa e viata ta privita din exterior. Conteaza ca uneori ai dreptul sa-ti plangi de mila.Si dupa ce te saturi de plans, sper ca vei vedea ca viata nu e asa de gri, ca ai in jur oameni care te iubesc si au nevoie de tine (si mai cred sincer ca fara oameni care sa aiba nevoie de noi viata noastra ar fi goala si fara sens), si ca mai sunt atatea lucruri de facut, locuri de vizitat si oameni de intalnit, lupte de dus…Cred cu tarie ca vei gasi in tine puterea de a trece peste momentele de epuizare care te arunca sub Groapa Marianelor, si vei merge mai departe luminand zilele celor din jurul tau cu imaginatia ta bogata si cu zambetul tau frumos.
Mulțumesc, Ioana. Chiar mulțumesc.