– Mami, tu cate medalii ai?

Stie ca primim cate o tabla dupa fiecare cursa la care mergem. Le tinem agatate de teava de la calorifer si nu le foloseste decat pisica sa ne sperie noaptea.

– Nu stiu, de ce?

– Pai, stii, acu stau in prima banca si-am tras cu urechea la doamna si stiu ca o sa ne dea medalii la sfarsitul anului.

– Nu stiu, maica.

A urmat o seara plina de calcule mentale. O vedeam dupa cum se uita atenta la tavan. Daca eu am sase medalii si ea are deja doua, de cate mai are nevoie ca sa ma depaseasca? Dar daca le numaram si pe ale lui Ionut, ce trebuie sa mai faca sa primeasca mai multe? Tortura. Zvarcoliri. Da cu virgula. Da astea mai mici ale voastre se pun?

Vine si ziua serbarii, serbarea serbarilor, totul este serbare. Invatatoarea are mintea la ea, ii striga alfabetic. A mea nu se prinde si-nnebuneste. Ochii ei urla catre mine: „Pe mine ma mai striga?” Se mai linisteste cand ma duc si-i explic cum sta treaba, dar asta n-o salveaza de la plictiseala: „Cand? Cand? Cand?” pare sa intrebe mereu.

Din cand in cand, invatatoarea mai ia cate un copil de mana, ii zice sa stea cuminte si-l trage deoparte. Cand ajunge la Catinca, se opreste din dat diplome si medalii. O vad pe fie-mea cum se albeste. Si eu sunt in pozitie de start. Gatul invatatoarei devine brusc vulnerabil. Pun mana pe un pix din geanta si ma pregatesc sa-l folosesc asa cum am vazut in filmele cu ninja.

– Iar aici, zice invatatoarea senina si inconstienta de pericolul care o paste, sunt pedepsitii clasei.

– Dafuq?

– Cei mai buni copii din clasa.

Tambalau. Medalii peste medalii, diplome peste diplome. Excelenta peste excelenta. Recunostinta eterna din partea scolii. Rezultate exceptionale la invatatura si disciplina.

Ma uit la Catinca, cinci medalii pe piept, zambet lat pe fata. Sta la poza, se relaxeaza, vine si ma ia de gat, ma pupa si-mi zice:

– Te-am luat.

Cea mai buna.