Si cu toate astea creierul meu scandeaza: ci-re-se, ci-re-se, ci-re-se.
Vara vine mereu cu aceleasi ganduri – la vacanta, la mare si la un film frantuzesc din anii 70, La Grande Bouffe, tradus in romana Marea Crapelnita.
Nu insistam pe mare si vacanta. Sa vorbim nitel de Marea Crapelnita. Mie-mi plac foarte mult ciresele si visinele. Imi plac pana la punctul in care, cu stomacul si esofagul pline, tot as mai baga una in gura. Imi plac pana la punctul in care am nevoie sa fiu controlata. Pana sa plec de-acasa, de chestia asta se ocupa mama:
– Gata, e suficient, o sa ti se faca rau.
Trageam amandoua de castronul plin, dar mie-mi tremurau putin mainile si ea castiga mereu si-n felul asta ma pazea de napasta.
De vreo 20 de ani, insa, inceputurile de vara sunt presarate cu excese. In facultate imi dadeam bursa pe cirese si mancam pana chiar mi se facea rau. Cum? Foarte simplu. Mancam citind si nu ma panicam decat daca bagam mana in castron si il gaseam gol. Daca mi se facea rau, stiam ca trece si peste cateva ore pot s-o iau de la capat.
Vara, cafeaua de dimineata nici nu mai e asa importanta. Ciresele sau visinele, da. Ma trezesc cu gust dulce-acrisor in gura si mi-l potolesc numai cu un pumn de cirese. Imi iau un castron cu mine in masina si il termin pana la birou. La fiecare sfarsit de saptamana strang cinci castroane de sub scaune si le duc in casa. La cat de rar spal masina, si-n toiul iernii mai gasesc cate o coada sau un sambure de cireasa in portiere.
Nici la cumparat nu e mai usor. Cand ajung in piata si vad munti de rosu pe tarabe m-apuca un tremur usor si le-as lua pe toate. La un moment dat i-am si spus unei vanzatoare ca eu n-as putea vinde cirese in piata. Apoi mi-am dat seama c-am jignit-o si a trebuit sa completez:
– Pentru ca le-as manca pe toate, doamna.
Oricum, de cumparat trebuie sa cumpar mai mereu cu jumatate de kilogram mai mult decat vreau sa mananc, pentru ca jumatatea aia se duce pe drum. Stiu, nu e igienic, nu e sanatos. Mai mult, imi spun asta chiar cand bag mana in punga, dar mana se duce singura mai departe, nu sta ea sa ma asculte. Si tot timpul imi aduc aminte de vocea rugatoare a unui fost iubit si de cat de impresionata am fost de disperarea lui:
– Te rog, te rog, te rog asteapta pana le spalam.
N-am asteptat, cum naiba??
E ora 11:30 dimineata si am mancat deja un kilogram jumate. Mai am jumatate de kilogram pe masa. Mi le tin recompensa pana termin ceva de facut. Imi promit sa nu ma ating de ele pana nu termin treaba.
Promisiune de dependent.
