Noua, adica tarii asteia.

Din nou cu treaba prin tara. In Neamt, la Sabaoani. O iau pe Catinca de-o aripa, o arunc acasa la ai mei, in vacanta mea de-o luna si ma duc sa-mi vad de treaba.

Treaba e sa vedem cum li se vorbeste copiilor de violenta verbala. La Sabaoani e comunitate catolica si in fiecare an are loc un Campus, adica o tabara de o saptamana pentru copiii din sat. O saptamana toti copiii se joaca si danseaza de dimineata pana seara. Zilnic, o ora de cateheza. E tabara catolica, inevitabil se vorbeste de Iisus. Mai putin, insa, despre Iisus si faptele lui, mai mult despre invataturile lui. O piesa de teatru despre Simion, Maria, Marta si Lazar le vorbeste copiilor despre violenta. Atat de subtil ca la inceput te intrebi cam care-i treaba si unde-i legatura. Pai e acolo, ca nimeni nu loveste pe nimeni, dar violenta e peste tot, in spatele unor vorbe, atitudini, obiceiuri. Parintele le vorbeste copiilor in asa fel ca ne luminam cu totii. Copiii sunt toti cu mainile pe sus, le merge mintea brici si-n felul in care li se vorbeste si primesc informatia e clar ca n-o s-o uite prea repede. La sfarsit ma bag si eu in vorba si le spun ca oricine e violent cu ei le incalca un drept si ca trebuie sa-si apere mereu drepturile si ii vad cu bucurie cum se indreapta mandri in scaune.

Dar mai mult decat 300 de copii indreptati de spate m-au uimit 100 de voluntari adolescenti. Campusurile astea se organizeaza de vreo 13 ani la Sabaoani. Am inteles ca nu numai aici, ci si in alte comunitati catolice. Campusul de la Sabaoani e asa de important, ca oamenii plecati prin Italia si Spania isi planifica vacanta in Romania in functie de tabara, sa isi aduca copiii aici. Mi s-a povestit de o fata, femeie la casa ei acum, care inca ii reproseaza maica-sii ca intr-un an n-a adus-o la Campus. Toti copiii abia asteapta vacanta, nu pentru ca se termina scoala, ci pentru ca vin la campus. Si tot asa. Tabara e pentru copii de la 3-4 ani pana in clasa a opta. Cei dintr-a noua pana la a doispea sunt voluntari care au grija de cei mici. Preotul ii instruieste si-i organizeaza tot timpul anului, dar ei stiu deja care-i mersul lucrurilor, pentru ca toti pustii viseaza sa creasca si sa termine a opta ca sa treaca la voluntari.

La inceput am crezut ca toata lumea-i mai atenta fiindca sunt straini – adica noi – in sala. Aiurea! Ce prostie sa cred asa ceva. Toti adolescentii erau cu ochii pe copii. Care-i luau in brate, care le faceau vant, care ii asezau la locurile lor, care le dadeau apa, care le duceau degetul la buze sa taca, erau toti ocupati si niciunul n-avea vreme sa vada daca ii urmareste cineva. La momentele de dans si jocuri toti radeau si se scalambaiau ca sa-i distreze pe cei mici. Nu stiu daca am auzit vreun scancet. Oho, mai mult, cand un pusti de vreo trei ani a zis hai acasa, l-a auzit un voluntar in acelasi timp cu mine si l-a luat imediat in brate sa-l imbuneze.

Ma uitam la ei cum stateau in caldura din sala, cum curgeau apele de pe ei si cum transpirau mirositor ca toti adolescentii, cum le apar cosuri noi pe fata si cum niciunul nu comenta nimic. 300 de copii laolalta nu stau niciodata locului, viermuiesc si larmuiesc si-s greu de tinut in frau, ce sa mai zic de atenti. Ei bine, adolescentii astia despre care toata lumea zice ca n-au nici un viitor si ca-s tot timpul cu gandul la prostii, ca sa nu mai vorbim ca-s plini de hormoni, voluntariau cu zambetul pe buze. Si cand zic voluntariau, chiar aia faceau. Nu li se spunea ce sa faca, faceau ei singuri.

Lovitura de gratie am primit-o  la sfarsit, cand am avut de impartit niste pungute cu prostii – dulciuri si jucarii – copiilor din tabara. Voluntarii le-au adus pe toate si n-a trebuit sa-i cheme nimeni sa ne ajute la impartit. Mi s-a strans inima cand mi s-a spus ca pungile sunt pentru copii si ca voluntarii nu vor primi cadouri decat daca mai ramane ceva. Dar niciunul n-a intrebat macar o data: Primim si noi?

Cand am inceput sa lucrez, eram copil de mingi de PR si prima confruntare am avut-o cu ziaristii la care acum li se zice piscotari, pe vremea aia li se zicea „cu punga”, fiindca veneau literally cu pungi dupa ei la conferintele de presa si le umpleau cu mancare. Primul lucru de care intrebau era „ce se da”. Stiu ca toata lumea asteapta si ca de fiecare data cand sunt pungi sau chiar si numai pixuri e cel putin cate un nemultumit care n-a primit, chiar daca n-avea de ce sa primeasca. Ei bine, copiii astia in crestere, care au nevoie de recompense imediate pentru ca nu au formate in cap structurile care le permit sa amane placerea, au avut pungile in maini si n-au cerut si ei. Au primit la sfarsit, pentru ca au ramas pentru toata lumea si bucuria lor a fost mai mare, pentru ca nu o asteptau. S-au uitat in pungi, au facut misto unii de altii si pe urma s-au dus seriosi la sedinta de pranz.

Nu stiu ce le face sau ce le da de mancare dimineata. Nu vreau sa vorbesc despre diferentele de religie. Dar cred ca sunt crescuti in spiritul lui „impreuna” si al lui „a face pentru ceilalti”. Si cred ca o suta de voluntari din astia in fiecare din cele aproape 3000 de comune si orase din Romania ne-ar ajuta foarte mult sa crestem pe principiul „bottom-up”. Ca „top-down” ne-am lamurit cum e.