O veste primita de curand de la cineva m-a facut sa-mi schimb poza de profil de pe o retea de socializare (ah, mor cand aud asta la teve) si sa-mi aduc aminte de-o povestioara.
2006. Incercam timid niste strangere de fonduri. Convingem oameni sa dea bani pentru copii. Cumpara o masa si noi, in schimb, le dam de mancare si le aratam niste colectii de moda. Pregatiri. Invitatii. Hartiile zboara in jurul nostru in vreme ce incercam sa vorbim la sapte telefoane in acelasi timp. Apare un domn.
– Va rog, luati loc.
– Merci.
N-a inteles nimic, dar s-a asezat. E creatorul francez care face rochii de hartie. Niste trebi. Nu stiu cat sta sa rupa si sa creponeze si sa coasa si sa lipeasca la ele, dar arata ca de-acolo. E mai pe langa mainstream, asa. Nu e inca hipster, ca nu aparusera pe-atunci. Foloseste modele profesioniste si femei-femei. Modele are cate-i trebuie, mai are nevoie de o femeie. E luni, spectacolul e joi. Eu am asa, o pasiune sa ma bag in belele si nu ratez nicio ocazie sa ma fac de ras.
– Stii, as putea incerca eu, zic in timp ce ascult la telefon tema din Cacealmaua, incercand sa dau de secretara secretarei unui director cu bani.
– Ssigur, se balbaie el.
Normal, sunt cocosata si se vede.
– Dar stii, mai spun cand imi dau seama ce-am facut, sunt insarcinata.
Abia atunci ii scapara ochii cu adevarat. Femeia cu doua cocoase, una-n spate, una-n fata, o sa dea lovitura.
Norocul meu ca sunt fix la jumate. 20 de saptamani. Burta creste, dar inca nu se vede tare. Sanii, in schimb, fac toti banii. Mergem la domnul creator francez, probam rochia, zici ca-i facuta pe mine. Batem palma, ramane ca ne vedem joi (intermezzo musical, Vama veche cu Ne vedem joooi).
Vine joi, alergam de colo pana colo prin sala de evenimente, muta florile de-acolo, adu cosul ala aici, toate prostiile care nu-s gata la timp, domnul creator francez ma cheama la machiaj, intre un fond de ten si un rimel ma duc pana la poarta sa mai aduc niste platitori de mese, pana la urma ne potolim, ma coafeaza, ma termina de pictat pe fata, ma duc la imbracat rochia. Si, evident, rochia mi-e stramta. Noroc c-au dat muzica tare ca incepuse spectacolul si nu s-a auzit rasul nostru isteric in sala. Largim putin in parti, tinem respiratia, indreptam spatele, pana la urma incape si copilul in rochie. Hai, gata, intri in cinci.
Inchid ochii si fac primul pas. Apoi, dupa regie, cobor de pe podium si ma plimb printre mese. Lumea se uita, uneori zambeste. Ma relaxez si ma las libera. Zambesc la randul meu, dar numai eu si vreo cinci oameni mai stim ca de fapt zambesc pentru ca la chose pe care o prezint e inauntru, nu inafara.
