Am zis, fac.

22 decembrie 2011. O zi cu mare incarcatura. Doamna doctor tocmai imi spusese niste cuvinte ciudate. Carcinom, rezectie de col, te programez prima la anul, n-ai timp sa astepti, 5 ianuarie, suni inainte pentru programare. Mi-a explicat, am crezut c-am inteles. N-am putut sa ma panichez, imi tot spuneam ca ar trebui sa simt ceva, dar eram numai nitel amortita. Cuvintele inca imi zburau prin cap fara ca eu sa le patrund cu adevarat.

A doua zi plecam la Piatra in vacanta de iarna. Ionut pleca chiar in seara aia la Cluj, trebuia sa-l duc la gara. O seara cu lapovita, pe jos se baltise, in sus fulgii n-aratau tocmai rau, dar erau plini de apa si nu prea vedeam bine, picaturile din oglinzi si de pe geamuri imi faceau viata si mai grea. Ieseam dinspre Piata Amzei spre Piata Romana. Am plecat prima de la semafor, pe trecerea din stanga inca mai erau oameni. Si-l aud pe Ionut cum tipa:

–   Vezi, vezi, vezi!

Ce dracu’ sa vad, n-am vazut nimic. Am simtit numai ca izbesc ceva si mi-a disparut oglinda din stanga. WTF? Deschid portiera, vad o movila in gri-negru pe jos. WTF, again? Wait, movila se ridica si incepe sa tipe la mine. Ma sui in masina si parchez langa trecerea de pietoni. Fug sa-mi recuperez oglinda din mijlocul intersectiei intr-o ploaie de:

– Huooo, criminalo, omori oamenii pe trecerea de pietoni, nenorocito – si altele, mai murdare decat sunt dispusa sa-mi aduc aminte. Ma-ntorc cu oglinda in mana catre Victima. Ionut era si el acolo, dar nu l-am vazut, iar eu nici nu stiu cum functionam, parca intrasem dintr-o data intr-o cutie de forma mea, care nu lasa nimic sa ajunga la mine.

– Haideti, va duc la spital.

– Nu, zice Victima demna, dupa care incepe sa tipe la mine si sa-mi povesteasca cum se ducea el la Ateneu si toate celelalte din care reiesea ca sunt o nenorocita inconstienta care nu merita nici sa iasa din casa si ca probabil fac asta zilnic de la 9 la 5, adica daram oameni nevinovati pe trecerea de pietoni si ca stiu eu cine e el? El e ziarist si scriitor si poate sa faca din treaba asta un tambalau monstru si sa ma infunde pe veci. M-am uitat la el, parea spre 70 de ani, era aproape elegant in costum si cu palton. Numele lui nu-mi spunea nimic si tot avusesem de-a face cu ziaristi. L-am cautat pe net dupa aia, scrisese o carte cam inginereasca despre cum urca bilele daca le impingi sau ceva de genul asta si scrisese, cum a spus, la niste reviste tehnice.

– Va rog, haideti la spital.

– Nu. Dati-mi numarul de telefon, domnisoara.

Ametita, ma caut in geanta dupa o carte de vizita. Atunci a iesit Ionut si mi-a zis – nu, da-i numarul de telefon. L-am ascultat fara sa inteleg ce zice, am facut schimb de nume si numere de telefon si a ramas ca ne intelegem ca oamenii, dar eu tot nu stiam ce inseamna asta.

M-am urcat in masina si in urma mea tot auzeam vociferari. Sa ne fereasca dumnezeu de multimea furioasa convinsa ca are dreptate.

– Mergem la Politie, i-am zis lui Ionut.

Am mers ca melcul pana la sectia 1 care e foarte aproape. Fara oglinda din stanga, pe vremea aia, parca n-aveam o mana. La Politie, ignore total. Un ametit mi-a dat cu flit si mi-a zis ca ei nu se ocupa. Ei, cine? Batea vantul pe-acolo si ametitul ala era asa disperat de parca toti ceilalti fugisera si l-au lasat de prost in urma.

– Mergeti pe Grivitei, la accidente, a mai scuipat inspre mine si m-a lasat in plata domnului.

L-am lasat pe Ionut sa se duca singur la gara si mintea mea a bagat in functiune logica feminina. Nu ma simteam in stare sa ma duc atunci la mama naibii. Dar trebuia sa iau niste rufe de la curatat de la Cora Pantelimon care era, comparativ, tot la mama naibii. Si tineam mortis sa-mi iau boarfele de la curatatorie. M-am tarat pana la Cora, mi-am luat niste duct tape, ridicat hainele, lipit oglinda si dus acasa. Acasa unde am trantit rufele in hol, m-am dezbracat, mi-am pus un pahar mare de whisky si m-am bagat in cada, unde am ramas cu ochii infipti in faianta. Pe urma am plans si m-am culcat.

La 6 dimineata, deja pe zapada de-acuma, eram pe Calea Grivitei. Intuneric numai bun sa mai faci niste accidente. Ma strecor pe langa niste caini si ajung la politist. Si asta era singur ca si ala de cu o seara in urma, dar lui i-am picat la tanc.

– Ce-ati patit, domnisuoara?

– Asta si asta si asta.

Fluierat lung, bagat mainile in buzunare, lasat usor pe spate.

– Domnisuoara, dumneavoastra a v e t i  p e r m i s?

– Ddddda. WTF?

Ah, si urmeaza cea mai frumoasa portie de m@*&e pe care am primit-o vreodata de la un politist. Stiu eu ce-am facut? Am fugit de la locul accidentului! Pai, asta e caz penal, domnisuoara! Pai, stiam eu ce am de facut cand a avut loc accidentul? Cum am eu permis daca nu stiu asta? Pai, stiu eu care e pedeapsa pentru asta? Si tot asa, ca ma si vedeam ca mai am dreptul la un singur telefon si ma si gandeam la ce scandal o sa-mi faca mama si tata ca nu ajung acasa de Craciun nici anu asta. Si-apoi sa-mi dea lacrimile cand ma gandeam la Catinca, cum n-o sa vrea ea sa ma vada la inchisoare. Pe vremea aia DNA-ul nu era in asa mare verva, altfel cred ca ma gandeam cu cine as putea nimeri in celula. Doamna Ridzi? Doamna Udrea? O doamna care si-a ucis sotul? Vreuna care a dat o spargere spectaculoasa? Eu fabulam in capul meu in timp ce politistul se monta din ce in ce mai tare. Jumatate de ora a tinut. Cand s-a oprit sa respire, am intrebat repede:

– Ce pot face acum?

– Aaa, zice el leganandu-se pe calcaie, nu la mine. Mergeti la Udriste.

– Multumesc, i-a raspuns gura mea. Sa mori calcat de babe care se bat sa urce in tramvai la Obor, i-au raspuns ochii mei.

Udriste era la alta mama a dracului, dar era sase jumătate dimineata, cu doua zile inainte de Craciun. Mergea. Iar la Udriste mi s-au deschis portile raiului infractorilor. Deja politistii erau rodati, vremea le adusese in dar douashunu de accidente numai in dimineata aia. Mi-au oferit ceai si cafea, iar eu am scris si-am desenat tot, am marturisit si noroiul cu care i-am manjit Victimei paltonul.

– Poftiti, domnisoara. Multumesc, da, e scris bine, nu, nu era obligatoriu sa treceti si numarul Victimei, dar e bine, acum trebuie sa facem testul de alcoolemie.

– Bine, dar asta era acu’ 13 ore.

– Stiu, o prostie, da’ ce sa faci, asa ne cere. Suflati.

Panica. Oi mai avea in mine alcool de-azi noapte? Suflu cu teama. N-aveam. Rasuflu usurata.

– Gata, nu mai trebuie sa suflati, rade politistul. Poftiti, aveti numarul 21, Sarbatori fericite!

– Paai, si eu?

– Ce?

– Nu-mi luati puncte, nu-mi dati amenda, nu-mi luati carnetul? Nu ma bagati la inchisoare?

– Domnisoara, daca asa va distrati dumneavoastra de Craciun, noi putem. Da’ mai bine nu. Daca n-avem plangere, nici cu declaratia dumneavoastra nu prea avem ce face.

***

(Ze end: pana la urma Victima mea m-a sunat sa-mi ceara insistent bani, mi-a spus ca are certificat medico-legal, eu am zis perfect, mergeti la politie ca si eu am fost, el s-a suparat ca am incalcat intelegerea noastra si mi-a zis ca medicii au spus ca o sa-l coste o mie de euro tratamentele, eu am zis foarte bine, sunt acoperita de asigurare, el a insistat. Din pacate, era cu o zi inainte de operatie, asa ca i-am spus cu nesimtire ca eu mi-am facut treaba, am fost la politie si acu ma interesa mai tare sa vad daca am cancer sau nu, iar el a tacut si pe urma cam asta a fost.)