Madlena mea de vara e la tara.
Ma rog, la tara si-n orasul mic si mijlociu, Roman, unde bunicii mei aveau o casa cu curte pe-o strada cochetica in spate la Doi Magari. Bine. Sa-ncepem cu asta: in centrul orasului mic si mijlociu, Roman, pana sa se darame tot si sa se construiasca centrul civic, erau doua blocuri de opt etaje care iteau capetele ca doi magari printre oile cuminti care erau casele din jur. Cele doua blocuri erau unite de un Complex – adica o Alimentara, un Aprozar si o Cofetarie. La inceputul anilor 80, la cofetaria de la Doi Magari aveau ciocolata Kandia din care nu primeam decat o patratica sau doua seara si al carei staniol il netezeam cu grija si-l puneam la pastrat intre paginile unei carti. Sa nu ne amagim, cartea era Biblia Hazlie si rau imi pare ca s-a pierdut cu mutarile dintr-un oras in altul. Si mai erau pufuleti trasi in ciocolata, pe care ii pastram in frigiderul de pe holisor de unde-i furam ori de cate ori mamaia era la bucatarie si tataia la gaini.
Hooooo, sa ne organizam!
De la Doi Magari, venind in jos printre case, faceai dreapta si ajungeai pe strada 11 Februarie. La 11bis, pe colt, aveau bunicii mei o casa cu brad mare la poarta, unde vara batea o ciocanitoare si toamna, pana sa inceapa scoala, aparea uneori o veverita. Casa bunicilor mei era lipita de casa lu’ domnu’ Anghel. Curtile erau despartite de un gard de sarma intrerupt numai de ciresul amar care ne dadea umbra si cirese si noua, si lor. Domnu’ Anghel avea doua fete si ne jucam in podul lor facand haine din lurex la papusi…da’ iar o iau pe aratura.
Pe strada locuiau oameni de toate soiurile si de toate varstele. In fata statea Jidauca, cu care cred ca mamaia se cunostea dinainte de razboi si nu se ofilea nimeni cand ii zicea asa si care ne aducea pasca necrescuta. In sufrageria ei intunecoasa si racoroasa am marturisit intr-o vizita ca o sa ma marit cu un tiganus. Era fratele Mihaelei din casa de pe celalalt colt, unde traiau trei frati si doi parinti romi intr-o casa mare. Ma rog, toata lumea le zicea tigani si nu suferea nimeni prea mult. Eu sufeream ca nu ma lasau si pe mine mai mult sa ma joc la ei in curte sa ne stropim cu ligheanele de apa, ca aveam de copiat in fiecare zi opt randuri uriase din Pinocchio.
Strada era linistita, daca trecea o masina era o chestie. Nici scandaluri n-am auzit sa fi fost cat mi-am facut vacantele acolo. Probabil ca se barfeau cat puteau si se mai luau de la cate ceva – vreo gaina disparuta, niste lemne furate, da’ una peste alta strada 11 Februarie era the place to be.
Pe strada 11 Februarie am capatat cele mai mari julituri in genunchi si coate, mari si negre-maronii ca niste parjoale bine prajite si pe care le decojeam imediat ce se coceau. Uneori se desprindeau usor si lasau in urma o piele noua, roz, alteori durea si juliturile lasau niste limfa si incercam din rasputeri sa pun la loc coltul desprins, ca sa nu ma prinda mamaia.
Juliturile astea mi se trageau de la batut mingea pe-afara si de la catarat in visinul dinspre strada, care dadea niste acrituri oribile, dar gustoase-foc fiindca le culegeai chiar tu din copac. Mi se mai trageau si de la fugitul de gaini, care, dupa furnici, ma infricosau cel mai tare. Pana in momentul cand m-a luat tataia in cerdac sa le facem amandoi mancare. Adica sa fierbem niste cartofi in coaja la lampa cu gaz si sa-i amestecam cu graunte. Dupa ce in ziua aia am mancat eu aproape toti cartofii pentru gaini, mi-a fost mila de ele ca le-am lasat fara mancare si nu mi-a mai fost teama.
Pe strada 11 Februarie ieseam uneori la amiaza, cand nici nu stiam sa citesc bine si ma dadeam intelectuala stand in fund pe bordura, picior peste picior, cu ziarul Scanteia deschis la mijloc. Normal ca era greu sa-l tin, ca era ditamai cearceaful si eu aveam numai niste bete scurte in loc de brate, da’ dadea bine. Am continuat dupa ce m-a laudat un trecator care nu ma cunostea, am continuat chiar daca, nestiind sa citesc, il tineam invers. Cand oboseam sa stau cu mainile in sus ca sa tin ziarul drept, ma mai sprijineam de-un stalp de electricitate.
A, se leaga? Deloc?
Stalpii de electricitate de pe strada 11 Februarie din orasul mic si mijlociu, Roman, erau din trunchiuri de copac, nu de beton. In fiecare an primaria ii dadea cu motorina si cu smoala. Vara, mirosul de curte, de verde si de asfalt incins era incoronat de mirosul de smoala si motorina de pe stalpi. De pe la patru la noua ani l-am tras pe nari pana si-a facut santurile lui in creier. Si-acum, cand il simt, gandul ma duce instantaneu la caldura, soare puternic, o strada pustie pe care stau eu prefacandu-ma ca citesc Scanteia, liniste si lene. Si julituri. Si scris opt randuri uriase din Pinocchio. La vacanta de vara.
Mi-a mirosit de curand a motorina si smoala cand cautam sa mancam ceva prin Horezu. Mi-am invartit ochii – in jurul meu numai stalpi de beton si fier. Vai, vai, o fi de la foame? (crapam de foame) N-are cum, sunt cu pastilele la zi. Am inceput sa amusin ca un caine de radea Ionut de mine si m-am dus dupa miros pana i-am gasit: stalpii mei stateau cuminti si-si dadeau ultimul miros intr-o curte. Suficient cat sa ma arunce inapoi in vacanta pe strada 11 Februarie.
