Ca veni vorba despre lecturile de vacanta ale Catincai. Eram in vacanta la Roman, cel mai probabil intre clasa I si a IIa. Negociez cu tata teme de vacanta.
– Cat vrei sa transcrii? zice el si-mi pune in fata manualul de romana de clasa a IIa deschis, cred, la prima lectie. Era o poezie cu versuri scurte, cam ca asta:
Nu era asta, era una cu partidul sau cu pionierii si avea un desen cu un baietel care se uita pe geamul deschis la o macara care construia socialismul. Sau, ma rog, asta imi aduc eu aminte.
Eu sunt mai delicata, asa. De jena sa nu zica tata ca-s neam prost, am raspuns:
– Doua strofe. Prea batea la ochi sa aleg numai patru randulete.
– Opt randuri?
– Opt randuri. Dar imediat parc-am auzit cum s-a inchis o usa si cum s-a invartit cheia in lacat. Nu mai era cale de intoarcere.
Nu stiu cum s-a nimerit, dar vreo cateva zile numai poezioare am avut de transcris. Mergea treaba ca pe roate. Dupa vreo saptamana vine tata din nou in vizita:
– Ia uite ce ti-am adus, zice el si scoate ditamai ceaslovul. De-acuma o sa citesti si o sa transcrii de-aici.
Era Pinocchio, intr-o editie pe cat de frumoasa pe-atat de inspaimantatoare.
de aici
Mare, mai mare ca un A4, cu randuri multe si mari si desene ametitoare.
Wait, what?
Ma uit mai bine, nici nu puteam cuprinde bine cu ochii opt randuri din Pinocchio, sa le citesc mi-ar fi luat veacuri, iar sa le transcriu, niste ere geologice. Noaptea devenea zi si ziua noapte ca intr-un fast-motion de la Teleenciclopedia in timp ce eu scriam Z-a-n-a-c-u-P-a-r-N-e-g-r-u-A-l-b-a-s-t-r-u-i.
– Dar…
– Opt randuri, asa am stabilit. Nici n-a fost nevoie sa zica tata mai mult. Dar ma usturau ochii a plans si viata era tare nedreapta. Asa m-a facut, doamne, pe vorbele mele m-a facut si n-aveam ce-i face.
Si pe urma am tras toata vara. Tata imi impartise cartea in cate opt randuri pe toate zilele pe care le aveam de stat. Cu mamaia si tataia nu ma puteam intelege. Erau ei bunici, dar inainte de asta fusesera invatatori si n-aveai cu cine discuta. Despre mamaia se vobea chiar, pe la colturile casei, ca prinsese odata un pusti fumand in spatele scolii si-l facuse sa inghita chistocul si asta mi-o facea si mai de temut.
Well, a trecut, n-am patit nimic, sunt bine, imi place sa citesc si uneori si sa scriu. Da’ si-acuma mi-i ciuda ca puteam sa zic patru randuri, dar am vrut sa fiu draguta si-am zis opt.
Draga duoamna,
De cateva zile te citesc pe nerasuflate (si pe ne-comentate), insa la asta nu m-am mai putut abtine: cartea asta e madlena mea!!! Din ea ne citea invatatoarea dupa ore, prin clasa I, cand cei mai mici ramaneau la scoala, la „semi-internat”, pana veneau parintii de la serviciu sa ii ia. O mai am si acum, cred, pe la mama – sta cuminte intr-o valiza demodata pe sifonier (cartea, nu mama). A fost prima carte pe care m-am apucat sa o citesc in clasa intai! Exact asta – o cartzoaie mare, cat toate zilele, cu coperta asta, cu mesterul Ciliegia si Zana-cu-Parul-Negru-Albastrui! Si, alaturi de ea – basmele lui Hauff – alta carte care mi-a alinat clipele de singuratate in copilarie.
vezi, ce frumos!
și mai e una, de care n-am zis nimic pana acum: Bertoldo, Bertoldino și Cacaseno.
pe asta cred ca au dat-o ai mei unui nepot și mie mi-e ciudă de mor.