Camasi albe care in septembrie sunt prea lungi la maneci si in iunie prea scurte. Pantaloni care acum doua saptamani erau buni si acu arata doua des’te de soseta alba. Pantofi pe care ii mai putem purta o data sau de doua ori inainte sa ne stranga, dar de care tragem pana nu se mai poate. Vesta rosie care ne tine inca bine din clasa pregatitoare.
Clasa a IIa. Prima zi. Ai fi zis ca de-acum stim, dar n-o sa ne invatam minte niciodata.
Avem ghiozdan cumparat „pe intelegere”, adica ne-a placut la amandoua. Avem carnetul de elev. Avem niste caiete noi de mate ratacite de anul trecut. Avem cartea cu tema de vacanta facuta (carte care incepe ea insasi cu un frumos dezacord intre subiect si predicat in introducerea autoarelor). Avem un stilou. Avem niste resturi de carioci si creioane colorate.
N-avem caiet tip 2. N-avem bloc de desen. N-avem culori. N-avem penson (pensula, pentru cei care nu-s din Moldova). Adidasii de sport ni-s mici. La fel si treningul. Si nici nu stim pe unde sunt aruncate.
Da’ nu cu asta ne batem capul. Pe vremea mea, maica, aveam teancul de caiete pe birou cu o saptamana inainte, creioanele numarate miroseau a lemn in toata camera, radierele, ascutitorile chinezesti erau si ele, aveam borcan gol de iaurt sa pun apa la ora de desen, ca prin minune si o uniforma in care sa nu ma inec pana aveam sa cresc in ea. Pregatirea asta era frumoasa, dar cred ca eram fortati mai degraba de imprejurari, nu de entuziasm. Era bataie pe rechizite si daca nu le-aveai din timp, te lingeai pe bot. In entuziasm transformam noi intamplarile astea, la indemnul invatatoarei, care ne punea sa terminam compunerea despre vacanta de vara cu Abia astept sa inceapa scoala! Acum, de cand capitalismul si consumerismul ne dau caiete tot timpul anului – ce rost mai are sa te-nghesui la librarie si sa-i smulgi din mana blocul de desen unuia mai slab de inger, dar care l-a luat mai repede decat tine? S-a dus pe apa sambetei emotia pregatirii.
A ramas numai emotia schimbarii – de la vacanta la scoala, de la trezit cand vreau la trezit la sapte fara zece, de la ma joc la fac teme, de la haos oprit numai de masa si somn, la ordine si reguli, de la blablabla la nu vorbiti in clasa, la lucrari de control, note si teme. Emotia schimbarii catre nu si trebuie, care n-aduc niciodata ceva bun. Si ma uitam azi in curtea scolii, vreo cinci erau deja ciorchine pe invatatoare, asteptand de protectie, in timp ce ceilalti se uitau cu ochi goi in centrul careului, cu florile obligatorii in mana.
Vai de capul meu, zic, ziua de azi e adevarata zi a refugiatilor. Daca-s patru milioane de copii in tara asta, trei milioane incep azi scoala, dintre ei sa zicem ca un milion-doua sunt prescolari sau de clasele unu-patru si astia sunt adevaratii refugiati. Stau pe terenul de sport singuri, fara aparare, lipsiti de mainile protectoare ala parintilor si asteptand ajutor din partea invatatorilor. Si de primit primesc, ce?
O-mping si pe-a mea sa-ngroase randurile de refugiati din no-man’s-landul careului si-i promit ca diseara o s-o astepte Vaska cu ceva bun acasa si cu jocurile ei preferate. Si ca o sa fie bine.
