Ieri am avut ceva treaba la un hotel Ibis. Oarecare. Nustiucum, da imediat ce-am intrat pe usa mi-au aruncat ditamai madlenoaia in fata. Mi-am adus aminte de un Ibis din Paris – la fel de urat, ponosit si mirositor, aproape soios. Cine zice ca la Bucuresti nu-i ca la Paris minte.

Foarte ianuarie 2009. Ne intorceam din Maroc. Eu si trei prietene. Foarte misto vacanta, cumparaturi compulsive la greu. Tabouri si scaune, in principal, la ce sa tresarim si noi, les gazelles? Covoarele erau mai greu de transportat si, chiar si pe-atunci, pe vremea marilor cheltuieli, n-as fi platit DHL-u din Maroc sa-mi aduca presul la usa, if you catch my drift.

Plecam spre tara din Casablanca. La Casablanca ne intorceam, parca, din Marrakech cu trenul. Am ajuns pe la 11-12 noaptea, ne-am trezit pe la 4 sa prindem avionul. Dupa doua saptamani de grand taxi, train si autobuze intre sase-sapte orase, eram binisor ametite. Eu mi-am si zis – ajung dupa amiaza acasa, fac o baie lunga si ma frec cu buretele de sarma, ia mai lasati-ma in pace cu mofturile voastre cu spalatul dimineata. Am sarit direct in haine si m-am dus. Pe langa aeroport, ultima amintire din Casablanca e taximetristul, un tip masiv si plin de bunavointa, care ne-a zis:

– F’tes attenssion, y’a bocu de publique – pronuntat cam pe-aici.

Ce bocu deo public, nene, se filmeaza ceva la ora asta? Nu, aeroportul nu era deschis asa cum stim noi de la Baneasa, de-acasa de unde plecau ratele spre ‘Talia. Se facea o scanare in fata cladirii si erau niste cozi ca la adidasi de porc pe vremuri. Si la coada aia stateau familii intregi, cu sacose de rafie, gaini (jur pe rosu) si saltele si noi patru, dintre care doua, eu si inca una de-aceeasi teapa, cu un scaun si cateva tabouri la subrat.

Gata, trecem, ajungem la Paris, ne asezam frumos pe bancuta cu scaune si tablouri, una dintre prietene ne pupa si o coteste spre Bruxelles, Bucurestiul era tot mai aproape, bagajele ni se treceau dintr-un avion in altul si air france ne pregatea sandwichiul si cafeaua. Sau asa credeam. Trece o vreme, nimeni nu zice nimic de avionul nostru. Plecam cu randul sa ne uitam la tabela, nimic. Suntem prea amortite sa ne preocupam. Cand, asa, usurel, un vanticel trece prin aeroport. Un susur. Un murmur. O mica nemultumire. Nu mai pleaca avioane. Nu mai vin avioane. In general, ne mai gandim daca azi functionam ca aeroport sau ca mall. Tusti la ghishe la air france. Nu stiu cum ne-am trezit la timp, ca-n spatele nostru a crescut instantaneu o coada de vreo-suta de romani nemultumiti, de ne strangeam in noi sa nu ne rupa c-am prins ultimele bilete la avionul de-a doua zi dimineata si (doamne-ajuta pentru milele de zbor) cazare la Ibisul de langa aeroport.

Se intamplase ca erau 4 cm de zapada pe aeroport, aia se intamplase. Nimic nu mai venea, nimic nu mai pleca. Poate ca nu-si mai aduce nimeni aminte, dar a fost candva o noapte cand au dormit vreo 4000 de suflete in aeroport la Paris. Aia a fost. Noi ne-am luat insa scaunele si tablourile si ne-am carat la Ibis.

Acum, eram deja pe drum de multicel, putintel nespalata, daca va aduceti aminte, putintel flamanda, caram de 12 ore scaunul ala dupa mine ca Moise Tablele legii si toate astea incepeau sa mi se cam adune. Fetele mele ar fi dat o tura prin Paris, ca era inca devreme, eu am zis ca raman la hotel sa citesc. Da’ cand am intrat in hotel mi s-a strans putin inima, iar cand am intrat in camera, am regretat de-a dreptul. Mic, inghesuit, gri, nu era – dar parea murdar, deprimant. Am aruncat rucsacul si scaunul pe jos si-am fugit din camera, de teama sa nu-mi plece fetele fara mine.

In rest, Parisul e minunat si in ianuarie, am mancat intr-o bodega slab luminata si cu acordeonist la tejghea si ne-am dus ca niste aristocrate scapatate si sifonate (de la chiffonner, da?) la Bon Marche unde am avut experienta vietii mele de cumparatoare compulsiva. Eram atat de obosita si imbacsita, incat simteam nevoia aproape dureroasa sa cumpar ceva. Si, cum vanzatoarele la la Bon Marche nu-s cu nimic mai breze decat alea de la Unirea, erau putintel agasate ca noi trei tocmai intrasem cand ele scoteau cheile sa-nchida. Ne-au lasat sa ne uitam, dar nu prea aveau incredere c-o sa luam ceva si aveau si ele ciorba de facut acasa. Eu, pe de alta parte, chiar voiam sa iau ceva, dar imi era greu sa ma concentrez. Asa ca, atunci cand au inceput sa stinga becurile, am pus mana pe prima bluza de pe un raft, am dus-o la casa fara sa ma uit nici macar la masura si am dat pe ea un sac de bani. O am si acum, este exemplul meu viu de asa nu.

A doua zi ne-am luat scaunul si tablourile si bluza de la Bon Marche si la ora 10 eram in avion, beam sampanie si mancam foie gras pe banii lu’ Air France. La patru dupa amiaza, la vreo 40 de ore dupa ce plecasem din Casablanca, faceam o baie fierbinte si incercam sa nu ma gandesc ca, dupa toate astea, imi ratacisera si bagajele de cala.