Mai stiti cum plecam la mare cu turma si nu ne simtim bine decat daca ne urla in urechi zece-unspe copii sub noua ani, da? Nu stiu daca are sens ce zic, dar noi avem copiii astia tot timpul anului, ne bucuram de ei separat si impreuna tot timpul, nu numai zece zile pe an. Ei au si zile de nastere, care comprima, practic, in cateva ore, zece zile de vacanta impreuna.

Asa si sambata. Petrecere de copii in casa de om. Invitati ca la orice petrecere, copii si adulti care se cunosc sau nu intre ei. Noi, astia care stiam ce pot ai nostri, i-am plasat repejor in brate la Rapunzel, animatorea de serviciu, si ne-am inchis in bucatarie.

O vreme a mers totul bine, nu ne deranjau decat baloanele sparte la fiecare doua secunde. Si nu pe toti, numai pe aia care luam pastila in fiecare zi. Mancam branza cu struguri, vorbim de una-alta, ca n-au trecut decat doua saptamani de la ultima zi de nastere facuta impreuna, gazdele se agita sa fie mancare si sucuri si tot ce trebuie. Le e putin greu sa inteleaga de ce, totusi, nu e suficienta mancare pentru copii pana ce duoamna gazda, care coace tavi de minipizza dupa tavi de minipizza intra brusc in bucatarie si ne prinde pe toti cu gurile pline:

–   Pe bune? Pe bune? E tot ce mai poate spune si mai scoate o tava de minipizza din congelator s-o puna la copt. Mama ca asta vreau si eu.

Pe urma, dintr-o data, lucrurile incep sa se agite. Rapunzel face tot ce poate, dar minipizza le da copiilor un boost de energie, cum zic reclamele la crema de fata, ceva de speriat. Incep sa alerge necoordonat prin casa si descopera ascunzatoarea noastra.

– Inchide, te rog, usa, ii spune unul dintre noi unei pustoiace de vreo patru-cinci ani.

– Da’ ce faceti aici? Intreba fata, care nu se lasa intimidata.

– Lucruri numai pentru oameni mari, raspund eu, ridicandu-ma si incercand s-o scot din bucatarie.

– Ce lucruri?

– Sunt numai pentru oameni mari.

– Zi-mi! Are par lung si ondulat prins in codite si niste ochelari haiosi.

– Bre, n-auzi, nu sunt pentru copii!

– Ce faceti aici?

– Inainte sa-ti spun, afla ca sunt foarte bolnava si-mi curge nasul si nu vreau sa te imbolnavesti si tu.

Zbang! A trantit usa pe dinafara. Paranoia parintilor da roade neasteptate.

Nu iese bine mititica cu ochelari, ca intra altul:

– Oaa, masina de spalat!

– Aha.

– De unde-ati luat-o?

– Aaa….

– Cand ati cumparat-o?

Nici asta n-are mai mult de cinci ani. Reusim sa-l scoatem din bucatarie. Dupa doua ore de stat teapana, ma ridic sa ma duc la baie. Casa de oameni, o baie. Asta-i modelul. Asta avem, asta iubim. Nici nu-nchid bine usa dupa mine ca aud un urlet de pe partea cealalta:

– Faaac caaaacaaaa!

Ma uit la mine, eram pe jumatate dezbracata si singurul lucru pe care-l mai pot face e sa intorc cheia si sa ma incui in baie. Dar karma pandeste, eu v-am mai spus. Imediat incep bubuituri in usa. Nu raspund, incerc sa ma concentrez pe ce fac eu acolo. Ca represalii, facatorul de caca isi aduce aliatii de cinci ani si incep sa-mi stinga si sa-mi aprinda lumina incontinuu. In baie e ca la discoteca, iar vecinii de peste drum probabil si-au luat deja carnetelele sa noteze semnalele morse pe care le transmite geamul de la baia prietenilor nostri. In fine. Ma spal pe maini si ies calma. Numai zambet, zic:

– Liber. Are cineva nevoie?

Ma tin tare pana in bucatarie, unde imi torn pe gat un pahar de alcool. Intre timp, in sufragerie a inceput iuresul. Let it go la maxim. In bucatarie, copii de ambele sexe intra si ies trantind usa dupa ei. De cate ori se deschide usa, se-aud fetitele tanguindu-se ca niste groupie parasite: letitgooo, letitgoooooooooo, iulnevasiimicraaaaai. Si baietii sunt atinsi, nu numai fetele. Doi intra val-vartej in bucatarie. Unu are pe cap o galeata de la niste lego si tipa-ntruna: letitgoenashpa! letitgoenashpa! letitgoenashpa! letitgoenashpa!, in timp ce celalalt il pocneste ritmic in cap cu un stativ de microfon de plastic. Parca as vrea sa se intoarca fetita cu ochelari sa ma mai intrebe ce facem acolo.

Intre timp, Rapunzel i-a scos pe toti de sub canapele si-i picteaza pe fata. Apucam sa vorbim nitel despre urmatoarea zi de nastere, sa mai facem schimb de aplicatii si poze pe facebook, dar nu prea mult, ca vine tortul. Ne mobilizam, ne ambalam, stingem lumina, cantam, suflam, ne pupam. Iar noi profitam si cam plecam. Pentru ca, nu-i asa, Catinca nu mananca aproape nimic, nici macar tort.

Amin!