Cartile, psihologii si oamenii care au avut copii inaintea noastra ne spun ca vine o varsta cand copiii pricep ca e ceva in neregula cu moartea. Sau cand iti moare cineva drag. Si ca asta e un moment important in cresterea lor.

Am mai spus, momentele astea importante nu vin cand ai casa curata si parul aranjat si esti foarte dispus sa le faci fata. Vin cand ai mainile murdare, cand vrei neaparat sa te duci la baie sau cand trebuie sa fii atent sa nu-l calci pe nemernicul ala care trece strada de-amboulea. In cazul nostru a venit in masina, cand ne intorceam din vacanta si eram cam rupti de drum si de caldura:

– Mami, am gasit un mormant in padure.

– Aha… wait, what?

Catinca se joaca pe telefon. Da, Catinca are voie pe telefon, uneori mai putin, uneori mai mult decat e permis. Are vreo doua jocuri acum. Unul e Minecraft, pe care-l joaca si discuta indelung cu baietii, altul e un joc pentru copii mai mici, care presupune sa construiesti o lume in padure si sa ai grija de niste animale si care, teoretic, nu pune nicio problema. Decat ca Catinca a gasit un mormant in lumea pe care si-a facut-o singura.

– Pai, mami, zic, vezi poate a murit vreun animalut.

– Se poate, zice ea, dar asta e un joc pentru copii mici, Olguta (aproape patru ani) il joaca, de ce sa apara un mormant? Nu putea pur si simplu sa dispara daca murea? De ce sa le arati asa ceva unor copii mici si draguti care nu vor decat sa aiba grija de animalute?

Ma opresc din distractia de-a citi semne rutiere in bulgara si ma intorc la ea. Copilul are dreptate mai ceva ca un om mare.

– Da-mi sa vad, zic.

– Nu mai e, am sters. Nu pot sa vad asa ceva.

Ii explic cate putin ceea ce stie, de fapt. A crescut cu dinozauri, gravitatie, fotosinteza, clonare. Stie ca organismele se nasc, cresc, imbatranesc si mor si ca asta e ceva natural. Dar mai e ceva, ceva ce n-a fost pana acuma si care se ascunde in spatele indignarii ei ca n-ai cum sa pui un mormant intr-un joc pentru copii mici. Ii promit ca ma uit la descrierea jocului acasa, iar ea se intoarce la Minecraft.

Acasa ne luam cu imprastiatul valizelor prin casa si se face seara. La masa, se uita la mine si-mi spune care e, de fapt, nelinistea:

– Mami, eu numai la mormantul ala m-am gandit. Si cred ca mi-e frica de moarte.

A urmat o noapte grea, cu cosmaruri si tipete si rascolituri in pat, pe care vorbele mele de linistire si explicatiile – pe emotie, nu pe ratiune, ca n-avea cum sa mearga – nu le-au prevenit, totusi. Dimineata a gasit-o calma, apoi i-am pus-o in brate bonei si-am plecat la birou.

Seara, din nou jocul cu animalute.

– Uite, inca un mormant, zice, mai linistita.

– Mami, zic, eu cred ca e si un semn de dragoste si respect, ca atunci cand un animalut moare sa aiba mormantul lui. Piatra aia e ca un monument mic, in amintirea lui, care ne vorbeste despre el.

– Da, poate, zice ea, dar si eu m-am gandit ca poate e ceva, asa, mai stii cand vorbeam noi despre fenomene naturale si ca unele sunt misterioase? Poate si asta e la fel.

– Exact. Iti mai e teama?

– Nu. Nu prea.

– Sa-mi spui de cate ori vrei sa vorbesti despre asta.

– Da.

Catinca a descoperit spaima de moarte cu un joc pe telefon si tot cu jocul si-a gasit singura, numai cu putin ghidaj, o explicatie si-o strategie valabila. De-aia o iubesc de mor si de-aia nu mi-e teama s-o las sa se joace in continuare cam ce vrea. (well.)