Acum, că v-am atras mișelește clickul cu acest titlu de presă quality, o să mă milogesc de voi să nu închideți și să citiți până la capăt, ca ăia care pun clipuri cu pisici care fac chestii mișto abia după zece minute. Pentru că, pe scurt, e adevărat, dar eu trebuie să spun pe lung.

Stăteam eu duminică și învârteam niște clătite, în încercarea încrâncenată de a mă ține departe de net și teve, de unde mă pândea inevitabil un an de la Colectiv. E mecanismul meu de apărare și cred că am dreptul la el. Cu toate astea, mi se învârtea în cap un articol pe care-l citisem cu câteva zile în urmă, despre o doamnă căreia Colectiv i-a declanșat propriul sindrom post-traumatic, legat de o întâmplare veche de zece ani, azi unsprezece.

Și, ca să mă duc departe de Colectiv, am început să mă întreb: unde eram eu acum zece ani? Nu-i greu. Eram însărcinată în vreo șase-șapte luni, începusem să-mi mut noaptea burta cu mâna ca să mă învârt în pat, mai aveam puțin și-mi luam carnetul de șofer. Nu-mi aduc aminte de vreo zi deosebită din perioada asta.

Și m-am dus și mai departe. Ce făceam acum douăzeci de ani? Habar n-am. Când era acum douăzeci de ani? 1996. Aha. Stăteam la cămin, la Drept. Nu-mi aduc aminte mai nimic. 1996, noiembrie. Ahahaaa!

În 1996 eram nedespărțită de M. Era cu câțiva ani mai mare, dar arăta mai tânără decât noi toți. De fapt, când am cunoscut-o, m-am întrebat foarte serios cum la 16 ani umblă liberă noaptea cu prieteni de 20 – 25, când eu la 16 ani nici nu scoteam nasul pe geam. Ca să nu vă zic ce șoc am avut când ne-a propus să ne ducă acasă cu mașina. Nu pricepeam și pace. Orișicât. Mergeam împreună în fiecare miercuri la film, la Sala Palatului (acum să vă văd) și ne mai vedeam o dată sau de două ori pe săptămână în oraș. Astea erau serile dedicate, nu mai vorbim de vacanțe și de ieșirile cu toată lumea. Și, într-o zi, între alegeri, am ieșit cu ea la Mes Amis, o cârciumă care acum nu mai e, dar altfel a fost una din pionierele Centrului vechi, ținută parcă de niște francezi care din când în când aduceau în cârciumă iepuri și găini și le dădeau drumul printre mese. Am împărțit o sticlă de vin și-am vorbit despre ce mișto ar fi să iasă Constantinescu. Ne-am dus acasă în perfectă sobrietate. Iar eu îmi amintesc foarte bine a doua zi.

Aveam douăzeci de ani și nu știam că-i zice depresie. Cred că eram și singură pe vremea aia și mi se părea o tristețe naturală și normală și, de ce nu, foarte potrivită ca să-mi dea uneori subiect de plângere-de-milă-romantică. Dar m-am trezit a doua zi în plină tristețe. Nu eram mahmură, numai foarte tristă, aproape în pragul lacrimilor. Inexplicabil de tristă, pentru că nu aveam motive imediate și cu o seară în urmă mă simțisem chiar bine.

La facultate m-a luat Deligiorgis la ochi. Ioanna Deligiorgis, grecoaică-americancă, era profesoara noastră de fonetică și a fost primul meu șoc din facultate, când ne-a scos în pauza cursului să fumăm împreună pe hol. Și m-a luat la ochi și m-a întrebat ce am, pentru că, da, pe vremea aia, profesorii chiar mai aveau și discuții din astea cu tine, nu știu cum o fi acum. Și eu i-am zis. Și ea m-a întrebat mai departe, că de ce. Și când n-am știut să-i zic de ce, m-a descusut: ce-ai făcut aseară? Ce să fac, am băut două pahare de vin cu M. și-am vorbit despre alegeri, i-am zis. Ahaaaa, asta era! Alegerile? Nu, alcoolul. Alcoolul, mi-a zis Deli și de-atunci am ținut minte, îți adâncește stările de tristețe. Ia vezi, găsește-ți ceva de făcut care să te distragă, dar acuma hai înapoi la seminar, că s-a terminat pauza.

Și după seminarul de fonetică, ce să vezi? V-am mai zis, dar nu m-ați crezut, la barza chioară îi face Dumnezeu cuib. După fonetică aveam un seminar de literatură. Și profa zice din senin:

– Bărbatul meu are o agenție de relații publice și are nevoie de cineva care să facă monitorizarea de presă.

Și, fiindcă tot mi-a zis Deli c-ar trebui să fac ceva și cititul ziarelor nu părea așa o chestie nasoală, m-am trezit c-am ridicat mâna și-am zis:

– Io.

Și asta a fost acum douăzeci de ani. De-atunci muncesc în fiecare zi pe bani, cu excepția concediilor și a sărbătorilor legale și uneori și atunci. Și asta numai fiindcă am băut într-o seară două pahare cu vin care mi-au accentuat nițel depresia. Restul e isterie.

Așa că e adevărat, nu v-am mințit deloc. Sunt unde sunt datorită (și nu din cauza, mind you), a două pahare de vin.

Amin.