Uneori, dimineața mă comport ca un om normal, în sensul că bâjbâi prin casă după cafia, mă împiedic de pisică, mă spăl, nu știu cu ce să mă îmbrac și plec. Alteori, ceva îmi spune că ar fi mai bine să mă întorc pe partea cealaltă și să mai dorm puțin, cam până la sfârșitul veacurilor.

Astăzi a fost una din diminețile în care am deschis ochii fără să văd nimic, așa de deasă era ceața din cap. Când a sunat ceasul, visam că trebuia să fac tratament cu citostatice și tocmai eram cu medicul și asistenta și îmi primeam cutiile cu medicamente. Stive de cutii colorate cu capsule, pilule și cașete, bașca o colegă care mi-a dat un telefon și mi-a zis: „Mă, noi la birou ne-am gândit că mai bine stai acasă cât faci tratamentul”. Suficient cât să mă sperie de moarte și să nu vreau decât să iau pisica în brațe până-mi trece spaima.

Am reușit totuși să iau un gât de cafia și să trag o rochie pe mine și m-am pornit cătinel spre metrou. Azi e una din zilele în care am ales să merg pe jos la birou. Nu discutăm de ce. Așa e viața.

Greu. Ceața din capul meu e deasă. Ce zic eu, deasă, e un nor compact și negru. Și totuși, cumva, viața a reușit să se strecoare înăuntru:

Scena 1:

Metrou, pe peron. Doi băieți în spatele meu:

– Bă, și când s-a dezbrăcat și-am văzut ce țâțe are, băi, mi-a murit plua. Înțelegi, bă?

– Da, totally. Și eu am pățit așa!

– Nu??

Cum zicea Leonard Cohen, there is a crack in everything/that’s how the light gets in. bis.

Scena 2:

Ieșire metrou Victoriei către Aviatorilor. Ea, personaj principal, încearcă să-mi vâre un mănunchi de lavandă în ochi:

Ea: – Lavandă, lavandă, luați un buchet?

Eu: – Nu.

Ea: – Nu vorbeam cu tine.

Spărtura din ceață se lărgește, la fix ca să facă loc imaginii de care încă n-am putut să scap:

Scena 3:

Pe Aleea Alexandru 1, în curte la Palat, Becali are statuia unui cerb cu coarne de aur.