Astă vară, situația cu Șm devenise destul de neplăcută. De unde înainte era foarte bucuroasă când plecam și-o lăsam de capul ei, prea multă libertate îți dă vreme de gândit și ajunsese să-și pună întrebări la care nu-i prea convenea răspunsul. De ce sunt așa de mult timp singură? De ce nu-mi schimbă litiera la timp? De ce n-am picioare de mușcat când am eu chef? De ce nu pot fugări decât gândaci puturoși? De ce? De ce? De ce? Și, când veneam acasă de la birou, nu era zi să nu facă pe lângă litieră, să nu găsesc dâră de șervețele scoase de cine știe unde, să n-avem parte de scandal la cinci dimineața. Dacă Șm se pricepe la ceva, ăla e războiul de uzură.  

Catinca era disperată cu strânsul de caca de pisică și mi-a zis:

– Ori o dresăm, ori o dăm.

– Dar dacă mai luăm una?

Anul trecut, când am scos un amărât de pisoi de sub o mașină, Șm l-a primit destul de repede și unde-i una mai merge și a doua, că doar nu tre să le duci în fiecare zi la școală.

– Mai iei tu o pisică? Catinca era foarte neîncrezătoare. Și pe bună dreptate, că nici eu nu mă credeam prea mult.

Nu m-am văzut niciodată ca o persoană cu animale. N-am avut când eram mică decât doi peruși despre care nu știu nici acum cum au dispărut din casă după câteva luni, iar relația mea cu cele două Șm n-a fost niciodată presărată cu pasiune și iubire giugiulitoare.

– Și pe urmă, dacă luăm pisică, de ce să nu luăm câine?

Copilul ăsta a vrut câine de când a început să vorbească și ieșea la plimbare în patru labe.

Nu intru în detalii, dar după câteva zile de la discuția asta, promisesem deja câine și uitasem de a doua pisică.

Asta era la sfârșitul lui august.

Acum fix o lună aveam doar o pisică și amânam cât puteam să încep să caut câine.

Acum avem două pisici și un câine.

Pisica mică ne-a căzut din cer. Au găsit-o colegii sub o mașină și am știut că n-am altă șansă decât s-o duc acasă. Șm a primit-o imediat și tot imediat – adică din seara în care am adus-o, s-a terminat cu: caca pe lângă litieră, suflat în față la cinci dimineața, mieunat disperat la ușa închisă, lins pe spate la baie, trântit și spart pahare după chef. A început joaca cu Cita (numită așa pentru că are trăsături de ghepard) și fugăritul prin casă în toiul nopții, dar și asta e ok pentru că acum puteam închide ușa la dormitor și să nu-mi pese unde se păruiesc.

Catinca era puțin tristă, totuși, că nu ne mai băga nimeni în seamă, dar ăsta e un preț mic pentru pace, credeți-mă.

Și-apoi ne-a ieșit în cale câinele. O cățelușă de talie mică, pechinez amestecat cu ceva, tânără, salvată din casa unde era bătută până la desfigurare, recuperată. Catinca a vrut-o de cum a văzut-o. I-a plăcut de la început, chiar și cu dintele care-i iese mereu din maxilarul rămas strâmb. N-am mai căutat altceva, am făcut două drumuri la Râmnicu Vâlcea să ne întâlnim cu ea și a doua oară am și adus-o acasă. Acum o cheamă Vulpix, sau Vuple. Uneori chiar și Noodle.

Asta era săptămâna trecută.

Cita a văzut-o, s-a înfoiat ca să se vadă că nu-i o oarecare, după care s-a dus să se lingă.

Șm s-a înfoiat, a mieunat și-a mârâit ca ventrilocul, fără să deschidă gura, după care s-a dus și s-a așezat pe canapea și nu s-a mai mișcat de-acolo. Era atât de supărată, de era și aerul schimbat în jurul ei. Demnă, nu s-a dedat la josnicii, dar supărată până în vârful cozii. A fost văzută mâncând și făcând la litieră, dar altfel o săptămână a înfundat canapeaua într-un singur loc.

Iar asta, doamnelor și domnilor, a fost cea mai liniștită săptămână din viața noastră din ultimii șase ani. Am dormit noaptea neîntoarse (mai puțin în prima noapte când am scos câinele la unu că nu știam ce vrea și-am uitat cheile în casă și a trebuit să stau o oră afară până când am putut intra) și nimeni nu zicea nici pâs, nici pis, nici ham.

Până ieri, când Șm s-a dat jos de pe canapea să-l miroasă pe câine și nu s-a dus la loc, când Cita a început să facă exerciții la sol pe spatele lui Vuple și când toate trei și-au unit capetele și-au dat iama în punga cu recompense a câinelui. Și când Vuple a descoperit belly rubs.

Azi noapte, la o săptămână după ce am băgat și un câine în casă, s-a terminat cu liniștea noastră. Am luat-o de la capăt cu tropăitul și lipăitul de noapte, cu mârâitul, chițăitul, luptatul și săritul pe pat. De data asta în trei.

Doar Rango e la el în terariu și nu poate fi atins de nimic. Când o să fiu mare vreau să fiu Rango.