Dacă ați deschis înseamnă că am mai bifat un click bait bun. Și dacă tot v-am păcălit, să vă și spun.

Acum vreo douăzeci de ani stăteam de vorbă cu iubitul unei prietene. Nu ne vedeam des, dar în general ne hăhăiam și vorbeam prostiile pe care le vorbești la vârsta aia. Și-l aud:

– Cum se face că un om așa vesel și amuzant ca tine ascultă numai muzică din asta low?

– „O țară tristă, plină de umor”, i-am aruncat peste umăr, literally, fiindcă întorsesem capul ca să nu vadă ce tare m-a trosnit.

Morrison, Nick Cave, Tom Waits, Leonard Cohen. Nici nu-mi dădusem seama până atunci. S-au lipit de mine de când i-am auzit prima dată și-au rămas cu toate nefericirile și tristețile mele. Una se vedea pe dinafara, alta se asculta pe dinăuntru. Mai ales Cohen. Cu timpul, cântece diferite se pliau pe stările mele de tristețe și deveneau preferatele mele. De fapt nici nu erau preferate, erau obsesii de care nu puteam să scap oricât încercam să mă scutur. Mă culcam cu ele în cap și mă trezeam cu ele dimineața de unde le lăsasem. Într-o noapte chiar am visat lalaalaala-ul perfect din A Singer Must Die sub forma unor frunze care cădeau în ritmul lent al muzicii și m-am trezit plângând în hohote.

Nu, nu știam că-i spune depresie și nu știam că ascultând muzica asta îmi potențam tristețea și îmi făceam mai mult rău.

Pe urmă m-am luat cu viața, care n-a fost mereu câinoasă și n-am mai ascultat. Nici Cohen, nici Morrison, nici Nick Cave, nici Tom Waits și nici măcar Pink Floyd, ale căror răutăți le-am descoperit cu adevărat într-o noapte urâtă de toamnă când am făcut o seară culturală cu prietenele mele, Surorile. Pentru că așa eram, ne dădeam de la una la alta ce era mai bun și ce era mai rău în noi.

Ca într-o bună zi, pe la treizeci de ani, când aveam burtă cu copil în ea dar nu mai aveam tată la copilul din burtă, să aud în capul meu, în armonie perfectă, un cântec pe care nu-l mai ascultasem de ani de zile: Ah, the moon’s too bright/The chain’s too tight/The beast won’t go to sleep/I’ve been running through these promises to you/That I made and I could not keep  și-am început să plâng ca proasta și câteva luni de zile am ascultat în buclă tot Cohenul pe care-l aveam în winamp. Dădeam de mâncare bestiei și o țineam trează.

Și iar, și iar, până când șleaurile din creier s-au făcut atât de adânci încât au ajuns să funcționeze ca mecanismul lui Pavlov: a venit depresia, a început cântecul, iar cântecul nu pleacă până nu trece episodul.

Ce vreau să spun, de câteva zile aud numai  This waltz, this waltz, this waltz, this waltz/With its very own breath of brandy and Death/Dragging its tail in the sea și mi-e frică, mi-e frică de mor.