Am fost în weekend la o nuntă, parte din tributul nostru anual către lume și vieață. Mai avem două botezuri și se lasă iar liniștea peste noi.
Nunta, ca oricare alta, ne-a dat prilejul să vedem femei îmbrăcate în perdele (yours truly included, dacă se pune fusta de tul), femei îmbrăcate în stroboscop, femei îmbrăcate în țărănci bavareze și chiar și un bărbat în spielhosen, toți participanți la petrecere. Am văzut-o și pe Tatiana, dar ea a venit cu partenerul ei de dans să ne încânte – și ce mai încântare a fost, căci Tatiana era compusă, pardon my French, din cur, țâțe, zâmbet și niște pene de struț și se dădea peste cap mai ceva ca Nadia Comăneci.
Cum să zic, ne-am simțit bine, dar ne-a fost de-ajuns. În schimb, am aflat o poveste despre niște unii care păreau să nu se mai sature. Povestea e la prima mână și durerea cu atât mai mare.
Povestea, spusă de o ea:
Îmi zice amicul meu: Hai cu mine sâmbătă la o nuntă, sunt niște prieteni/șefi/colegi de-ai lui taică-miu și el nu se poate duce și m-a trimis pe mine. M-am dus. Mi-am pregătit o rochie, m-am coafat, mi-am făcut unghiile și m-am epilat, tot tacâmul, bașca încurcăturile cu programările. Am ajuns, am salutat, ne-au așezat la o masă, nu cunoșteam pe nimeni dar nu eram îngrijorați, asta era situația. Am mâncat, am dansat puțin, la o vreme după miezul nopții prietenul meu îl sună pe taică-su și-l întreabă:
– Auzi, mai zi-mi o dată cine-s ăștia cu nunta și de unde îi cunoști, că o să le dăm acuși plicul și să nu ne facem de râs.
– Mă, zice taică-su, nu știu unde ești sau ce-ai băut, dar nunta la care te-am trimis e mâine.
Ce să facem, ne-am tirat discret și a doua zi ne-am dus din nou la nuntă.