și-mi zice:
– Pune-i titlul, te rog, corectează-l și trimite-l la doamna. Că a zis să mai scriu, că poate facem o piesă de teatru pentru serbare.
Pot eu să stau în calea gloriei artistului?
Lupul si vulpea
de Catinca Ioana Țupran
A fost odată ca niciodată o vulpe și un lup. Ea a văzut că vânătorul este plecat la tăiat de lemne. Cum a văzut una ca asta a și luat-o la fugă spre casa lupului să-i spună vestea.
– Lupule, am auzit că vânătorul este plecat să taie lemne. Haide să mergem la el acasă pentru că are pivnița plină de bunătăți: șuncă, salam, cârnați, pâine, dulceață și miere.
– Nu, vulpe. Nu. Astăzi sunt foarte ocupat trebuie să curăț, să repar, să vopsesc și să fac ordine în casă.
Vulpea nu a plecat de acolo până nu l-a convins pe lup să vină cu ea.
– Uite, lupule, câtă mâncare! zise vulpea.
– Uită-te vulpe, uită-te! Că eu nu o să mănânc nimic pentru că am mâncat acasă.
Dar vulpea nu l-a lăsat deloc pe lup până nu a mâncat.
Vulpea a auzit pași. Ea a plecat și l-a lăsat pe lup singur.
Când vânătorul a văzut că lupul stă în pivnița lui cu burta plină, i-a scos toți dinții din gură, ca să nu mai poată mânca nimic niciodată.
După ce a plecat, lupul și-a zis:
– Ce m-a păcălit vulpea asta! Las’ că am eu ac de cojocul ei!
mă rog, i-au mai rămas doi dinți.
vulpile și lupii mănâncă dulceața și miere?
sunt un critic fără simțul umorului care caută nod în papură. 🙂
de fapt, mi-l închipui pe lup mânjit cu miere până la urechi, cu o labă de pe care se scurge niște dulceață (de căpșune, dacă mi se permite) și una de pe care se scurge miere.
hm, săracul lup, a rezistat o vreme, pe urmă nu s-a mai înfrânat. Poți să-l învinovățești? Cine n-ar mânca niște cârnați cu dulceață? Oricum, numai vulpea e de vină! Sper să scrie și partea în care lupul se răzbună! (spoiler alert, mie mi-a zis toată povestea la masă).