Fiindcă am fost din nou la Sighișoara, pe care o iubesc din măruntaie și pe care o s-o găsesc de fiecare dată la fel ca acu’ opt sute de ani după ce îi scot straturile de termopane, reclame și vânzători de chinezării, o s-o dăm din nou pe literatură ieftină și siropoasă.

E un alt exercițiu, am găsit acum momentul să-l scot din buzunar, nu ne panicăm, da?

Ce nu pot uita?

Detalii. Amănunte. Fragmente de întâmplări vechi de o mie de ani și mai bine. Sunt acolo, trăiesc liniștite în mintea mea și n-au nicio grijă, nu se grăbesc nicăieri, pentru că treaba lor e să fie și a mea e să le pun cap la cap.

De fiecare dată când trec pe sub o colonadă, cu atât mai mult dacă se întâmplă să vizitez vreun loc cu istorie-n spate, îmi aduc aminte cum am fugit de la mănăstire. Era foarte cald și foarte mult soare, iar eu alergam pe sub coloane spre bucătării și de-acolo spre poarta din spate a mănăstirii, unde mă aștepta el. El era un șef vizigot, iubitul meu. Mirosea a piele tăbăcită și a cal și a transpirație și nici mirosul lui nu pot să-l uit și uneori mă tulbură și-acum, când îmi aduc aminte. Dar nu pot să-mi amintesc nicicum altceva.

De fiecare dată când ajung la Istanbul trec pe la Sfânta Sofia, mă așez lângă fostul altar și de-acolo mă uit la galeria femeilor, unde am văzut-o cândva, când eram numai o copilă, pe Împărăteasa Bizanțului la slujba de Înviere. Nu știu cine eram eu și nu mai știu cine era ea, țin minte însă cât era de strălucitoare și cum nu-mi luam ochii de la figura ei dreaptă și cum îmi părea cu adevărat unsă de Dumnezeu să fie împărăteasă. O urmăream prin fumul gros de tămâie și, chiar dacă mă usturau ochii, nici nu clipeam.

De fiecare dată când văd portretul Utei în fotografiile catedralei din Naumburg, îmi aduc aminte cât de vântoasă era ziua în care am ieșit pentru prima dată călare împreună cu soțul meu în landă, să ne vedem pământurile. Era toamnă, iarba era uscată, iar smocurile mai înalte erau aplecate la pământ de vântul care bătea dinspre mare. Pentru o clipă, când mă uit la fotografiile catedralei îmi vine în nări mirosul mării și aud fornăitul calului și-apoi gata. N-am fost Uta. Dar nu știu de ce îmi aduc aminte de asta când o văd.

De fiecare dată când văd o armură, îmi aduc aminte cum i-am așezat omului meu apărătoarele de metal pe piept, pe brațe și antebrațe, pe coapse și pe gambe. Nu-mi aduc aminte nici cum arăta, nici unde pleca, nici dacă s-a întors, nici dacă eram fericiți împreună. Mă văd doar în genunchi în fața lui, fixându-i bucata rece de metal pe picior și sunt la fel de tristă ca acum câteva sute de ani. O tristețe apăsătoare, ca de moarte.

Acestea sunt lucrurile pe care nu le pot uita. Nu știu ce sunt și de ce sunt. E ca într-un cântec pe care l-am auzit în viața asta și care zice: „Și nu pot uita, dar nu-mi aduc aminte ce”.