Cea mai deșteaptă treabă din lume

„Tom cercetă ultima dâră de var cu o privire lungă şi scrutătoare de artist, mai plimbă o dată cu gingășie bidineaua peste același loc şi iarăși examină rezultatul cu o privire critică. Între timp, Ben se apropiase de el ca la un pas. Lui Tom îi lăsa gura apă după măr, dar părea cu totul şi cu totul absorbit de treaba pe caro o făcea. Pierzându-și răbdarea, Ben spuse:

– Ce e, șefule? Te-a pus la treabă?

– A, tu erai, Ben? Nici nu te văzusem.

– Ştii? Eu mă duc la scăldat… Sâc!… Ce-ai mai vrea şi tu, te cred!….Ori te pomeneşti că-ţi place mai bine să dai cu bidineaua?….Sigur, tu te dai în vânt după muncă, mie-mi spui!

Tom îl privi o clipă lung, apoi spuse:

– Ce, tu zici că asta-i muncă?

– Da’ ce-i? Tom se apucă iar de văruit. Mai dete de două-trei ori cu bidineaua, apoi răspunse nepăsător:

– O fi, n-o fi… eu atâta ştiu, că-mi place.

– Fugi d-aci… nu cumva vrei să te cred?

Tom văruia înainte de zor.

– Cum să nu-mi placă? Da’ ce zici tu, că în fiecare zi îţi pică norocul să văruieşti un gard ca ăsta?

Iată că lucrurile apăreau într-o lumină cu totul nouă. Ben încetă brusc să mai ronţăie mărul. Tom plimba graţios bidineaua în sus şi-n jos, se dădea câte un pas înapoi, ca să vadă efectul, mai migălea pe ici, pe colo, îşi privea din nou opera, iar Ben – Ben îi urmărea fiece mişcare, din ce în ce mai îngândurat. Nu trecu mult şi, nemaiputându-se stăpâni, zise:

– Mă, Tom, lasă-mă să văruiesc şi eu niţel!”

Nu e nimic altceva decât scena cu văruitul gardului din Aventurile lui Tom Sawyer. De domnul Mark Twain. Știți voi, mustăciosul ăla cu păr alb care încă pune citate pe facebook. Și scena asta ne zice nouă așa: dacă faci lucrurile să nu pară muncă, atunci o să te omori cu treaba.

Asta mi se parte mie cea mai tare învățătură pe care a primit-o omenirea. De vreo sută cinzeci de ani stă la vedere într-o carte pentru copii. Adică ar trebui s-o aflăm de mici, cam imediat după înmulțirea cu nouă. Teoretic, ar trebui să știm toți cum se face, practic stăm încă agățați în învățături vechi de mii de ani care ne spun că viața trebuie să fie un chin și-o luptă.

Și nici nu mi-aș mai bate capul să caut alte argumente ca să laud cititul de la vârste mici. Sigur, mai sunt și alte mărunțișuri pe care le învață copiii din cărți, cum ar fi: cum să faci față lumii, sau cu ce se mănâncă dreptatea, curajul, cinstea și bunătatea. Sau cum să amețești niște adulți cu bani să vină cu tine într-o ultra-aventură în jurul lumii, cum au făcut Copiii Căpitanului Grant. Sau cum să te împrietenești cu oameni pe viață după ce te-ai bătut cu ei pe stradă, ca-n Cei Trei Muschetari. Sau cum să ajungi să crezi că un sălbatic și-un necivilizat e mai tare decât tine și să-l respecți fiindcă poate mirosi urmele de pe pământ și să-ți spună ce vârstă avea bizonul care a trecut pe-acolo, ca-n Winnetou. Sau să-ți dai seama că prietenii tăi, deși tocilari, încrezuți și enervanți la culme, cum e Ionel, sunt totuși prietenii tăi și nu i-ai lăsa niciodată la greu, ca-n Cireșarii. Mă rog, din astea.

Acum, de ce-am bătut eu câmpii atâta? Pentru că eu sunt aia care la 17 ani voia să aibă o boală incurabilă, ceva, numai ca s-o lase lumea în pace să poată citi cât vrea. Pentru că eu aș pune o carte în mână oricui trece pe lângă mine, așa cum unii dau flori pe stradă de 8 martie.

Acum foarte multă vreme, când eram încă la școală, am văzut în librăria de lângă blocul meu o fetiță care dorea o carte, iar tatăl îi zicea că n-are bani să i-o cumpere. Dacă m-aș putea întoarce în timp, unul dintre motive ar fi să fug repede până acasă, să-mi iau banii și să-i cumpăr eu cartea.

Fără să-mi știe regretele, un amic mi-a dat șansa să fac mai mult. Zilele trecute, Gelu Duminică a împlinit 39 de ani (rușine, rușine, încă ești mai tânăr ca mine!) și n-a cerut cadouri. A cerut cărți pentru două biblioteci pe care Agenția de Dezvoltare Împreună, organizația pe care o conduce, vrea să le pună pe picioare în două școli. Vor să adune 500 de titluri pe care să le roadă niște copii care vor, dar n-au de unde. Întâmplarea face că știu pentru ce fel de copii se bate Gelu, pentru că lucrez și eu pentru ei. Sunt copii care merg cu rândul la școală fiindcă au o singură pereche de pantofi pe care îi poartă azi un frate, mâine altul. Sunt copii care uneori nu se duc la școală fiindcă n-au pe ce scrie, cu ce scrie, sau fiindcă mama îi lasă să aibă grijă de frații mai mici. Sunt copii care n-au nici minge s-o bată prin curtea goală și pe care i-am văzut eu cum buchiseau sacadat câte o carte de povești pe care o țineau acoperită în cârpe ca să nu se murdărească. N-or fi toți așa, e-adevărat. Dar și dacă iau cărți de la bibliotecă cinci copii dintr-o școală de 200, ce bine e! Dacă le pui cărțile lângă ei, să știe că-s acolo, tot învață ceva când le iau și le citesc de-acasă, când n-au cum merge la școală.

Eu i-am luat lui Gelu niște cărți, că oricum n-am bucurie mai mare decât să las banii prin librării. Și-acum zic așa: scrieți-i Anei de la Agenție, pe mail sau direct pe facebook. Vă răspunde imediat și vă zice cum să faceți  să trimiteți și voi o carte-două pentru biblioteci. Nici nu trebuie să le cumpărați. Cu siguranță le-aveți în casă.

foto carti

Și gândiți-vă ce treabă ați face, ca niște copii să învețe de la voi cea mai deșteaptă chestie din lume!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *