Cetățeanul Ion Titișor, zis Fane Spoitoru, proaspăt decedat, a luat libertatea de expresie în serios și a declarat la un moment dat despre România că e „cea mai țară proastă”. Rareori am auzit ceva mai potrivit despre țara asta, deși-mi pare rău s-o spun.

Sub umbrela acestei afirmații cuprinzătoare, vă propun o înșiruire de locuri comune:

Klaus Iohannis se plimbă prin lume, dă decorații și tace.

Statul ia șapte rânduri de piei de pe tine.

Clasa politică e formată din hoți și analfabeți.

Toată lumea e coruptă.

Corupția ucide.

Sistemul de sănătate te omoară cu zile.

Sistemul de educație te scoate mai prost decât ai intrat.

Protecția socială înseamnă bani dați aiurea la bețivi și leneși.

Clasă de mijloc nu există.

Antreprenoriatul e un act de curaj, la limita iresponsabilului.

Dacă întrebi pe stradă despre Biserica Ortodoxă Română, trei sferturi o să-și facă cruce cu gândul la Arsenie Boca și restul o să scuipe scârbiți.

Suntem un popor de bigoți ipocriți, comozi, invidioși care se cred inteligenți, primitori și, desigur, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.

Fiind locuri comune, n-am să vă pierd timpul acum cu explicații. Toată lumea știe, din păcate, că realitatea e mai apropiată de aceste afirmații decât de excepțiile care, de multe ori, nici nu-s cunoscute.

***

Prima dată m-am gândit să plec din țară când s-a născut Catinca. Până atunci nu m-a interesat deloc. Eram comodă, mă descurcam binișor, nu mă interesa prea mult ce se întâmpla în jurul meu, nu mă atinsese nimic, trăiam bine-mersi în bula mea. Și, pe undeva prin fundul capului, știam că plecatul din țară nu e chiar în regulă. Aveam convingerea că până nu încerc totul aici n-am dreptul să zic: n-am avut nicio șansă, îmi bag picioarele, la revedere. Asta a fost unica mea sclipire de patriotism.

Pe urmă, când s-a născut Catinca, am devenit dintr-o dată responsabilă pentru altcineva, nu numai pentru mine, într-un fel în care compromisurile nu mai sunt o opțiune. Gândul care mi-a trecut prin cap când mi-am dat seama că eu nu plimb un copil în căruț ci încerc să evit rahații de câine de pe stradă și mașinile parcate pe trotuar, a început să facă șanț în creier când copilul a trebuit dus la spital, dat la grădiniță și apoi la școală. Șanțul nu-i foarte adânc, fiindcă nu mă gândesc la asta foarte des. Încă rezist gândului și mă opun cu credința mea că încă n-am făcut tot ce pot ca să schimb ceva. Am votat, am ieșit în stradă când am crezut că am pentru ce ieși, am început să am o părere.

Dar în ultima vreme îmi dă târcoale un soi de deznădejde. În loc să se deschidă, mi se pare că orizontul se închide înaintea noastră. N-am vrut să dau exemple, pentru că ele vin tot din cele de mai sus, din realitatea în care ne scăldăm. Dar gestul lui Piedone de-a candida, la doar șase luni de la demisia forțată, în timp ce e cercetat penal, mi se pare încă o insultă, iar candidatura lui Marian Munteanu la primărie cel puțin îngrijorătoare: și dacă duce spre legitimarea naționalismului extrem, și dacă e doar un paravan pentru cineva care vrea să câștige apăsând pe butoanele celor mai viteji și mai drepți dintre traci, ale drept-credincioșilor, ale primitorilor și ale celor mai inteligenți oameni de pe pământ.

Mă ia așa, o disperare, da’ nu oricum, ci soiul ăla pervers care mă face nu să vreau eu să plec, ci să-mi învăț copilul să facă ceva cu care eu n-am fost de acord: să fugă din țara asta, să se ducă cât mai departe de ea. Mă face să mă uit noaptea la ea și să-mi vină s-o trezesc și să-i spun: pune mâna și-nvață și ascultă-mă. Și cu prima ocazie pleacă de-aici. Pleacă numai cu hainele de pe tine, fugi mâncând pământul și nu te uita în urmă.