Cheia

Duminică seara am pregătit ghiozdanul și hainele Catincăi. Am ales cu ce să mă îmbrac. Am adormit la o oră rezonabilă. Ziua de luni putea să moară de ciudă, eu eram pe fază.

Luni dimineață. Am deschis un ochi în timp ce Ionuț aducea cafiaua și pâinea cu unt. Am luat o gură de cafia și l-am deschis și pe al doilea. Am trezit Catinca, i-am făcut mic dejun, m-am spălat pe cap, totul mergea ca vântul și ca gândul. Copila s-a îmbrăcat singură și mă aștepta la ușă. Mi-am luat t o a t e lucrurile. Era opt fără zece, când…

Hai să mă pregătesc de-acasă, mi-am zis, să nu caut cheia ca nebuna în fața mașinii. Am băgat mâna în buzunarul drept, nimic. În buzunarul stâng, nimic. În geantă nu era.

– Catinca, mai stai două minute. Nu găsesc cheia de la mașină.

– Îhi, a zis ea prin somn, lipită de ușă.

Ziua de luni tocmai se trezise și-a văzut că mă simțeam bine. Și-a-nceput.

Am căutat cheia vreo cinci minute, până când Ionuț a zis că duce el copilul la școală. Am zis mersi și-am luat-o de la capăt: în debara, în bucătărie, pe frigider, în frigider (hei! vorbim despre persoana care și-a pus sutienul în frigider în loc de dulap), pe masă, pe pervaz, pe blatul de lucru, sufragerie, pe televizor, pe rafturile din bibliotecă, pe canapea, sub canapea, sub mobilă, sub fotoliu, sub pisică, pe măsuțele de cafia, în dormitorul meu, pe noptieră, pe comodă, printre haine, prin pat, în baie peste tot, în dormitor la Catinca pe noptieră, în bibliotecă, prin toate locurile prin care am trecut de când am văzut cheia pe o măsuță de dimineață. Nimic.

Să nu plângi, mi-am zis. Nu, o să rămân calmă și rațională. Și-am întors, desigur, o cană, așa cum m-a învățat tata. Scoate, drace, ce-ai furat, că te duc la spânzurat. Dacă voi știți ceva mai rațional ca asta, vă rog să-mi spuneți.

M-am așezat pe canapea și mi-am băut restul de cafia.

Știu, bloody hell, e la Catinca în ghiozdan! Dar Catinca era de multă vreme la școală. Așa că am stat să-mi termin cafiaua, până se avea să vină Ionuț să mă ia și pe mine în cârcă la birou.

Dar nu se poate să stau degeaba, așa că am luat casa iar la căutat. Să nu-mi spuneți că ar trebui să am o cheie de rezervă, știți foarte bine că am spălat-o la mașină și acum nu mai pot s-o folosesc.

Șm, care abia aștepta să mă car, a început să mă ajute și ea. Te uiți sub pat? Mă uit și eu cu tine. Te uiți printre hârtii? Uite, ți le dau eu cu laba la o parte. Uite, ar trebui să arunci etichetele astea.

Și-atunci am țâșnit. În coșul de gunoi al Catincăi nu era, nici în baie. Cheia stătea însă, cuminte, în gunoiul din bucătărie. Cât de prost să fii să nu cauți în gunoi de prima dată?

Ionuț m-a găsit cu cheia-n mână și lumina-n ochi.

– Unde era?

– În coșul de gunoi.

Cum ți-a zis ăla, dacă-ai aruncat-o, de ce o mai cauți?

M-am aruncat eu, în schimb, în mașină, că era opt jumate. Am ajuns la birou la fix ca să întârzii la prima ședință.

Mersi, luni.

13 comentarii la “Cheia

  1. Uf, cât de familiar sună.

    Chiar cheia de la mașină încă nu. Dar:
    – adaptor HDMI (de multiple ori);
    – scrisori de trimitere;
    – tichetul de parcare imediat după ce am ajuns la mall (în decurs de două minute l-am și scos din aparat, l-am și pierdut din mână, ochi și toate cele), l-am găsit apoi căzut între scaunele din faţă;
    – necessaire pregătit cu o seară înainte de zbor, pus pe masă la vedere (ţineam eu minte… 100% precisă, îhî…);
    … și câte și mai câte.

    Efectiv uneori mi se plastifiază neuronii și uit complet și definitiv unde pun anumite lucruri. La unele pe sistemul “l-am pus bine. Dar așa de bine, că acum nu-l mai găsesc neam”. La altele pur și simplu…

  2. Io mi-am cautat telefonul acuma intr-o zi, dar nu mult, vreo 5 minute. Asta pana m-am prins ca in timp ce il cautam de zor dadeam scroll scroll pe facebook. Pe respectivul telefon.

    • evident că nu cred, pentru că mie trebuie să-mi explici înainte cum merge, nu te cred eu pe cuvânt. Da-mi place la nebunie să spun „scoate drace ce-ai furat” 🙂

  3. Dragă Mama Aluniță, eu am luat o cană cu Spongebob Squarepants. Era curată. Eu prefer să iau una curată, dar cred că poate fi și o cană în care s-a întărit zațul. Am întors-o cu gura în jos, ca să-i arăt dracului ce-l așteaptă dacă nu-mi găsește ce-am pierdut. Și trebuie ne-a-pă-rat să-l ameninți și cu vorba, altfel degeaba.

        • Eeee, nimic senzational: ghicea in carti si cafea de stia mereu ce faceam, indiferent unde eram, inainte de inventarea telefoanelor mobile. Plus banalul descantat de deochi. Se pare ca pana la ea se mai diluase un pic filonul familial, pornit de la strabunica mea, care vindeca de epilepsie si aducea primavara. Iar la mine a ajuns si mai diluat, dar nu stau nici eu prea rau la capitolul instinct, telepatie si noroc bizar 🙂

Lasă un răspuns la Mama Aluniţă Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *