La noi acasă e liniște pentru că suntem cam toți pe pastile și, oricum, n-am chef să vorbesc despre asta. Mi-am adus aminte, însă, de o poveste de acum fuoarte-fuoarte mulți ani. E o întâmplare de care în mod normal ar trebui să-mi fie rușine și pe care să n-o scot niciodată din cuta creierului în care și-a găsit culcuș. De fapt, nu încetează să mă minuneze de fiecare dată când reușește să iasă de acolo.

Cum ziceam, era acum vreo două mii de ani. În Piața Amzei, pe locul unei alte cârciumi preistorice (Soresina, Gabi, da?), se afla Micul Prinț, o locantă dusă mai apoi la faliment de patronul nepăsător și chelnerul-administrator iubitor de clienți și mână spartă, pe numele său de scenă Jew. Nu știu cum îl chema, de fapt, nici nu contează. Ne-am împrietenit de prima dată când am aterizat acolo. Noi știam viața lui și el pe a noastră. Toți clienții primeau o cinzeacă de palincă excelentă ca deschidere, din partea casei. Jew era îngăduitor și ne mai dădea câte una. Stătea cu noi când ne lungeam peste program hohotind pe la mese. Din astea. Era un loc bun. Semi infect, dar bun.

Pe vremea aia eu încă scriam comunicate de presă și organizam conferințe. Eram tânără și muncitoare, două atribute dispărute între timp. La fel, puteam pedala chiar și mai mult de o zi fără să mănânc, lucru, de asemenea, dispărut.

Și așa se face că, într-o seară, după o conferință de presă pentru care am muncit mult și pe care am trecut-o fără să mănânc nimic, mi-am dat întâlnire cu iubitul meu, viitor soț, la Micul Prinț. Două lucruri importante: 1) pe vremea aia el mă iubea foarte mult și b) la conferință primisem o sticlă de șampanie.

Ne-am întâlnit, ne-am pupat, i-am zis lui Jew să pună șampania la rece. Am băut un pahar de vin, am început să glumim, lucrurile erau cum nu se poate mai bune.

Am mai băut un pahar de vin, am început să simt că nu mâncasem. Era târziu, în Piața Amzei nu mai erau decât niște florărese, eu flori n-am mâncat la viața mea decât niște trandafiri furați și flori de salcâm, deci n-aveam ce face, am mai băut un vin.

Ah. Și-n timp ce sorbeam ușurel, în cârciuma lui Jew a intrat un tânăr, genul sunt trist și misterios, am o viață dezastruoasă, hai să ne f&*#m. Ochii mei au sclipit. Iubitul meu era foarte îndrăgostit, așa că n-a zis nimic. Și așa a început o conversație năucitoare despre câte brațe avea Shiva, despre cum e el artist – ăla, nu Shiva – și locuiește foarte aproape în apartamentul gagicii lui care e mai bătrână decât el și uneori nu-l înțelege deși îi dă multă libertate și, în general, n-aș vrea eu să merg cu el la cazino și să pariez pentru el?

Cele trei pahare de vin din mine au zis da, de ce nu? Creierul meu a spus, în schimb:

– Îmi pare rău, nu pot, uite, mi s-au rupt ciorapii.

Ceea ce era adevărat.

Iubitul meu era în continuare foarte îndrăgostit de mine și se prefăcea că nu-i pasă că eu aș putea să mă ridic și să plec să joc la cazino cu un artist neînțeles de gagica lui mai bătrână, așa că a zis, casually:

– Păcat că nu mai sunt magazine deschise să-ți iei niște ștrampi.

Pac. Săracul Jew, n-a știut de unde i s-a tras, dar ăla a fost momentul când o clientă nemulțumită i-a făcut scandal că n-are ciorapi de damă în cârciumă.

Când lucrurile tocmai se încingeau între mine și Jew, s-a deschis ușa și adevăratul proprietar a intrat maiestuos (era și cam voluminos, așa), cu o chitară în mână și doi negri mari după el. În cârciumă nu prea mai era lume. Domnul proprietar a închis ușa, a încuiat-o, i-a zis lui Jew să ne dea câte un rând la toți, a pus un scaun pe o masă, s-a suit pe scaunul de pe masă și a început să ne cânte la chitară, uite-așa. Dap, those were the days.

Cei doi negri erau DJ or something la clubul Carioca, dumnezeu să-l ierte, așa că n-a durat mult până s-au apucat și ei de cântat. Și cântau așa de bine, încât cele patru pahare de vin din mine au vrut să danseze. Mi-am luat iubitul, care încă mă răbda, și am dansat. Cu Jew nu mai vorbeam deloc, fiindcă n-avea ciorapi de damă. O singură dată m-am mai uitat de sus la el și i-am zis să aducă șampania. Iubitul meu parcă n-ar fi vrut, dar nu era cazul să se opună.

Din momentul acela lucrurile s-au cam amestecat, învârtit și ce mai vreți voi și, în general, pentru mine mergeau din rău în mai rău. Cred că în momentul când am vrut neapărat să dansez cu unul din negrii de la Carioca, iubitul meu a considerat că e de ajuns și s-a cărat.

Problema e că nu te pui niciodată cu privirea alunecoasă a unei femei care a băut. L-am văzut cu colțul ochiului și m-am dus după el. Pe mine nu mă lași așa și pleci, vezi bine. Jew m-a văzut și el și a venit repede să-mi aducă haina. Cu ultimele puteri m-am uitat la el disprețuitor și i-am zis:

– Aveam și-o geantă.

Jew s-a conformat și mi-a adus-o.

Nu mai vorbim acum despre cum am trecut noaptea și ziua următoare. În săptămânile de după povestea asta nici n-am mai îndrăznit să mă arăt la Micul Prinț. Când, în sfârșit, mi-am făcut curaj, Jew m-a luat de mână și m-a dus de la masă la tejghea. Pe un raft, la vedere, avea trei perechi de ciorapi de damă.

Ce vreau să zic. Cred că aia a fost cam ultima dată când l-am văzut pe Jew. Povestea asta, cum am zis, mai degrabă prefer să o înghesui undeva decât să o zic. Dar o prietenă a pus zilele trecute pe net poza asta de la Chișinău și nu m-am putut abține:

Ori moldovenii știu ce e aia să n-ai ștrampi după ce bei, ori Jew a ajuns să lucreze la Radisson la Chișinău. În orice caz, eu mă simt cumva împlinită, simt că cineva mă înțelege și că visele pot deveni realitate, chiar și după două mii de ani or something.