Iar ne-a prins șapte seara făcând teme. Ca pe vremea mea. Sigur, am fost și la dentist, ceea ce în București înseamnă patru ore, nu o oră, ca la Piatra-Neamț, da’ orișicât.

Am ajuns și la mate. Unități de măsură. Metru. Centimetru. Milimetru. Alea-alea. Yada yada yada. Măsurați: caietul, ușa, pătrățelul de pe caietul de matematică, culegerea, radiera, bebelușul. Wait, what? Da.

– Hahahaha, ai un bebeluș să-l măsurăm?

– Da, pe tine.

– Dar am nouă ani, gata cu bebelușeala.

– Aveai 50 de centimetri.

– De unde știi?

– Te-au măsurat.

– Și ai ținut minte? Ți-ai notat în cap?

– Da. N-am să uit niciodată.

– Și ce n-ai să mai uiți? La ce oră m-am născut?

– La zece și zece.

– Seara?

– Nu, dimineața. Am început devreme cu tine, nu m-am lălăit cum faci tu cu temele (bad parenting, I know).

– Pe bune?

– Da.

– Ce ciudat! Fix la zece și zece e pauza mare când le dau eu bomboanele de ziua mea.

Emoții, pupături, îmbrățișări. Lacrimi în public.