Nu, n-o să vorbesc despre ăștia. Și nici n-o să fac o plângere de milă. Situația stă cam așa:
Acum câteva săptămâni:
Catinca e și ea un pui de anxios și de maniac, le are și ea pe ale ei. Printre altele, totul trebuie să fie curat și spălat. Inclusiv ea. În cele mai vitrege condiții. Trebuia să se spele pe cap, deci. Apa caldă venea murdară. Astfel a apărut problema:
– Și eu ce fac, fiindcă nu mă culc cu părul murdar în pijamaua nouă?
– Te spăl mâine dimineață.
– Dar ai putea să-mi încălzești niște apă să mă speli pe cap!
– Nu.
Ochii mari, început de „ești o mamă rea”.
– De ce?????
– Uite ce, dacă nu e război sau dacă nu suntem la 500 de kilometri de civilizație, eu nu-ți încălzesc apă să te speli pe cap. Paișpe ani din viață, până-n ’89, și vreo câțiva după aia am avut apă caldă două ore pe săptămână și dacă voiam să mă spăl în orice fel, nu numai pe cap, trebuia să încălzesc apă și nu mai vreau să fac asta niciodată.
Ochi ieșiți din orbite, nu poate să creadă. Îi povestesc de toate lipsurile vieții de zi cu zi, n-o mai plimb și prin ideologii și libertăți. Crede cu greu și râde de mine. Statul la cozi, pui aschilambici pe cartelă, ouă, unt, pâine, lapte pe cartelă:
– Cât unt puteați lua?
– Un pachet pe lună.
– Și pâine?
– Jumătate de pâine pe zi.
– Și voi ce mâncați???
Dă-i și zi-i de bunica de la țară, de pusul pe iarnă, de congelatorul luat prin 1984 ca să putem stoca porcul pe care-l aducea tata de la un văr de-al lui și care trebuia să ne ajungă un an, din astea. Alte râsete incredule.
Seara, la culcare, se uită la mine, mă mângâie pe față și-mi zice:
– Te rog să mă ierți c-am râs.
– De ce, a trecut de multă vreme.
– Păi poate tu aveai amintiri neplăcute și eu râdeam de tine. (aici am întors nițel capul să nu vadă cum m-a atins). Da-mi pare rău de viața monotonă și tristă pe care ați avut-o.
Pam-pam.
Azi dimineață:
Îi dau pentru școală niște pantaloni de trening luați acu două luni. Cinci centimetri peste gleznă, bate vântul pe la picioarele ei:
– Frate, da’ cât te lungești???
– Lasă, zice, că mă lungesc da’ nu mă îngraș deloc. Când mă spăl îmi număr coastele.
– Nu te-ngrijora tu, că ești bine. Eu la vârsta ta aveam 28 de kile.
– Păi, normal, zice, dacă mâncai numai juma’ de pâine pe zi!
Oho, porc de la ţară! N-am văzut aşa ceva în comunism! Poate doar în parizer să fi fost vreo urmă de porc, în rest doar tacâmuri de pui gătite cât mai artistic de mama 😀 Eu încă nu i-am povestit fiică-mii nimic despre comunism, nici nu ştiu când ar fi vârsta potrivită pentru asta.
Nici eu nu mi-am propus să-i povestesc, dar apar diverse contexte în care ne aducem aminte și atunci îi spunem și ei. Eu sunt de obicei curioasă (a se citi sceptică) ce și cât înțelege, că n-are la ce raporta experiența noastră, dar, iată, pare că nu-i degeaba.
– pentru apa calda = geyser / just in case / dupa 1989, am instalat unul in baie si m-a scutit de multe enervari
– mie, parintii nu mi-au povestit nimic despre refugiul din 1940, din Ardealul retro-cedat / si nici despre razboiul trait in Bucuresti / a trebuit sa ies la pensie, sa citesc ceva istorie si sa inteleg cate ceva…
– cu duhul blandetii si in portii proportionale cu varsta, e bine ca orice copil sa stie = nevoile de baza nu sunt intotdeauna usor de obtinut
– sa va fluture pletele in vant oricand ; )
Am înțeles, le punem să fluture, să trăiți! Sărumâna, Doinița!
Acum vreo doua saptamani ma duc in vizita la prietena mea de ziua fiica-si (9 ani). Fi-su (5 ani) se uita la desene animate „zaieț si pagadi”. Comentez ceva de genul „uaa, mai sunt desenele astea, ca ma uitam cand eram mica, erau vechi si pe vremea mea”, la care ea raspunde „chiar si pe vremea mea erau vechi” (e mai mare cu 9 ani decat mine). Si din una in alta am mai comentat un pic despre viata zilnica din comunism, iar fata parea tare neincrezatoare. Cred ca pusti ar trebui sa stie. Ca ajung ca unii tineri de azi, care zic ca era mai bine in comunism, de-ti vine sa-i faci pachet pt coreea de nord.