Trădarea se plătește, știu, dar nu mă mai învăț minte.

Trebuia să-mi tai unghiile. După amiază, spre sfârșitul programului, țuști peste drum la Gabriela, numai cu haina pe mine și portofelul în mână, că eram cam în întârziere. Lasă, că termin repede și mă-ntorc la birou să-mi iau restul de boarfe. Lasă, da. Cum mă bibilea Gabriela, mi-au căzut ochii pe o cucoană care zâmbea foarte mulțumită de freza ei cea nouă. Și-atunci s-a trezit Dracul Hlizit și-a zis cu gura mea:

– Aveți un loc liber și la coafor?

Ce mai conta că merg în același loc de mai bine de zece ani și mă știe Cristina cu bune și cu rele și sunt foarte mulțumită de ce-mi face ea, când vine Dracul Hlizit nu mai ai loc de-ntors.

– Avem.

M-a terminat Gabriela, m-a pupat, mi-a zis drum bun și m-a trimis la tuns. Doamna coafeză se uita la mine cu o privire goală.

– Bună seara, am început ca o vrăbiuță, aș vrea numai puțin, să egalăm nițel pe părți, nu e mult, se poate?

Doamna coafeză privea prin mine. După 30 de secunde s-a dezghețat și mi-a răspuns molcom:

– Se poate, de ce să nu se poată?

Și asta a fost tot.

M-a pieptănat și s-a uitat lung la mine. Pe urmă a început să se uite spre ușă, de parcă aștepta să vină cineva s-o scape de rahatul în care se băgase singură. S-a mai uitat puțin la părul meu și m-a dus la spălat. A fost excelent. Dar a durat un sfert de oră. Când am văzut cât se face ceasul mi-am adus aminte că-s cam fugită de-acasă și Catinca și Ionuț sunt singuri cu Șm și m-am îngrijorat. Am început să mă foiesc în scaun și-atunci doamna coafeză – să-i spunem DC de-acum – m-a ridicat de la spălat și m-a dus la scaunul de tuns. S-a așezat lângă mine și a început iar să se uite când la capul meu, când la ușă.

S-a uitat așa o vreme, timp în care eu mă simțeam ca un mort care se răcește, pe urmă s-a întins molcom spre un sertar și-a luat o foarfecă și-un pieptăn. Mi-a aranjat părul și s-a oprit iar. Totul începea s-arate foarte mult ca-n filmul ăsta:

și mă gândeam serios să-i spun ceva, dar până la urmă ea avea foarfeca-n mână și eu am învățat că cine are foarfeca are și puterea și-am tăcut.

Și, într-un final, la două’șcinci de minute de la conversația noastră, a început să mă tundă. Încet, mai încet decât vorbește Iohannis și cu f o a r t e m a r e a t e n ț i e. Părea că-mi taie părul fir cu fir. Lua câte o șuviță între pieptăn și degete, se uita la ea cu grijă și-apoi tăia, numai umpic. Un piculeț. Cel mai pic pic. Apoi stătea, se uita lung la păr și scurt la ușă și pornea din nou.

(ca să nu jignesc pe nimeni, n-ar trebui să vă spun, dar: nu era beată, că nu mirosea a alcool. cu toate astea, n-am putut să nu mă gândesc că poate mintea ei e cuprinsă de ceva. nu știu.)

A lucrat la mine mai mult decât Michelangelo la Capela Sixtină. A pieptănat și a tăiat și iar a pieptănat și iar a tăiat și în final a început să usuce. De bucurie, îmi venea să sar de pe scaun, dar m-am reținut când am văzut că pune iar mâna pe foarfecă.

Singura pauză a făcut-o când mi-a adus un băț de urechi. Ar fi fost un moment bun să fug atunci, mă gândesc, dar n-am putut, pentru că nu-mi puteam lua ochii de la ea în oglindă. Se privea cu ochi goi și dădea din fund pe ritmul muzicii. Când ne-am întâlnit privirile-n oglindă a pus iar mâna pe foarfecă.

Și harști (deși nu ăsta e cuvântul, n-are cum să fie), pieptănat-privit-tăiat-privit-pieptănat-privit-privit-privit, încă douăzeci de minute. Când a terminat, s-a mai uitat juma’ de minut la ce-a făcut și-a mai vorbit o dată, ca orice instalator meseriaș care strică ce-a făcut ăla dinainte:

– E, acum e altceva, nu?

Indeed.

Era aproape șapte jumate seara. La mine la birou nu mai era nimeni, ca să mă duc să-mi iau geanta cu cheile de la mașină și de la casă. Mi-am strâns jantilica pe lângă mine, m-am bucurat că mai am bani de taxi și m-am dus să văd dacă mă primesc acasă.

M-au primit. Chiar dacă arăt așa: