Fiindcă am scris despre cum a ars mama sarmalele și-a venit vorba despre sclifoseală, mâncare și citit, mi-am adus aminte de povestea cu pâinea cu unt.
Când eram io mititică, untul era o chestie. Mai degrabă nu era, îl luai ori pe sub mână, ori stând cu orele pe la cozi. Și când aveai unt, dacă erai copil, păi trebuia să-l mănânci, nenică, să te faci mare. Dimineața, pe pâine, cu gem și miere, că așa se mănâncă untul. Numai că pe vremea aia, dacă-l scoteai din frigider și n-avea vreme să se încălzească, untul era o bucată de grăsime alb-gălbuie, care nu se întindea bine pe pâine și care lăsa un strat de apă. Și care mie nu-mi plăcea. Ai mei erau exasperați. Stăteau și-n cap pentru un pachet de unt și eu nu mâncam. Ca să le fac cât de cât pe plac, mâncam. De fapt, mâncam pâinea de sub stratul de unt înghețat. Mie mi se părea suficient, lor nu. Lacrimi și jale.
Am dus-o așa o vreme. Pe urmă, cu viața, am început să citesc și ăsta a fost începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor. Prin clasa a IIIa mi-a adus tata Vrăjitorul din Oz. Cum veneam de la școală, aruncam ghiozdanul și mă apucam de citit. De lecții, mai târzior. Buuun, și cum citeam io așa aruncată pe pat, îngrijorată de ce-o să se întâmple cu Dorothy după ce-a luat-o ciclonul din Kansas cu tot cu casă, odată văd că draga de ea, curajoasă, își pune rochița cea bună, își face niște sandwichuri, îl ia pe Toto în brațe și se duce să înfrunte lumea. Păi și ce mănâncă o fetiță așa de curajoasă? Cum, ce? Sandwichuri cu pâine cu unt. Ce dacă pâinea era cam veche? Asta avem, asta mâncăm când ne trezim că trebuie să mergem în Orașul de Smarald.
Pfoai. Și mă apucă o poftă de pâine cu unt, ce n-am văzut în viața mea. În frigider, ca norocu’, era un rest de pachet de unt. Era și pâine. Cel mai important – în cuptor, pusă la uscat, era și niște pâine puțin mai veche, fix ca aia pe care o avea Dorothy. Am băgat pâine cu unt până n-am mai avut, de s-a speriat mama că nu mai găsea pachetul.
Și de-atunci până când oi mai putea. Mniam. Mniam.