Fiindcă m-a mâncat în fund și voiam să știu despre ce vorbește toată lumea, mi l-am instalat și eu. Dac-o fi, la o adică, să heităresc în cunoștință de cauză.

Am instalat jocul sâmbătă, dar n-am apucat să-l deschid, c-am fost foarte ocupată să stric copilul. L-am deschis luni, într-o pauză de la treaba pe care o aveam într-un sat din Bacău. Eram în fața primăriei și mi-a arătat două orătănii într-un șanț de peste drum. Un pidgey și un charmander, orice-ar fi el. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, mai erau niște oameni pe-acolo, cum naiba să mă bag eu în șanț după pokemoni, frate, râd toate curcile de mine. Am închis jocul și m-am întors la treabă.

Nici n-am ajuns bine la București, că m-am și lăudat lui Ionuț. El mă aștepta cu plasele pline în mână și eu descopeream monștri desenați. A, și am aflat și cum se prind. N-a fost o zi pierdută.

Mai interesant a fost marți dimineață când am deschis ochii doar ca să-l văd pe Ionuț aplecat mai mult de jumate pe geam, printre copaci. Până să-l întreb dacă am scăpat de Șm, s-a întors el la mine și mi-a zis cu-n zâmbet cam strâmb:

– Mi l-am instalat și eu.

Marți a trecut cumva, miercuri am mai prins trei arătări și am aflat la ce folosesc pokestop-urile. Progresul nu poate fi oprit, mi-am zis.

Joi seară s-a întors Ionuț din țară și am fost la o vânătoare romantică, sub clar de lună, în parc. Noi și încă niște mii de oameni. Ne-am distrat, ne-am și mirat cum am petrecut două ore fără să bem o bere. O surpriză am avut totuși: am văzut tineri, unii chiar de vârsta noastră, care foloseau smartphone-ul ca pe vremuri, stând pe facebook, făcând poze sau chiar vorbind la telefon. Wow.

Azi am trecut la nivelul următor. Am lăsat mașina la birou și m-am avântat să merg pe jos cei 10 kilometri până acasă. Nu de alta, dar am pus niște ouă la clocit. Și-aveam o mulțime de chestii de descoperit.

Mda. Mai întâi am descoperit că mă cam sâcâie că trebuie să mă opresc întruna să repornesc aplicația, care mi se tot blochează. Dacă telefonul meu e prea prost pentru jocul ăsta, well, tough luck, pokemons! Pe urmă am descoperit c-am făcut o oră din Primăverii până în Floreasca, un drum de maxim cinșpe minute. Și-am mai aflat că mă plictisesc să mă opresc la fiecare colț de stradă ca să dau cu bila în creaturi care se lasă prinse din ce în ce mai greu. Un șobolan mi-a sărit înapoi din bilă de patru ori și pe urmă s-a cărat. Păi, nu se face așa ceva, nenicule! Vorba ălora de pe internet: „uită de pokemoni. Dacă vrei să alergi după o creatură mică și sălbatică, fă un copil.” Dacă voiam să merg pe stradă și să mă opresc din cinci în cinci minute și să mă abat de la drum, ieșeam cu Catinca la plimbare.

Așa că pe la jumătatea drumului mi-am zis:

am băgat telefonul în buzunar și-am mers mai departe cu ochii după case.

Ah, și ce bucurie! N-am mai făcu asta de ani buni. Am mers pe străzi pe care le băteam acu 20 de ani în creierii nopții, prin Icoanei și Ioanid, unde învățam pentru examene, prin scuarul cu statuie de pe Pitar Moș unde acum multă vreme, într-o noapte de vară, a avut loc o întâmplare de neuitat cu o sticlă de vermut în urma căreia ne-am zis că dacă tot nu cade bila de pe ASE, am putea vopsi și felinarele de la intrarea de la Limbi Străine în roșu… Am mers aiurea și-am văzut case frumoase pe străzi întortochiate, care-și arătau dantelele de la ferestre și basoreliefurile printre copaci și iederă. Și m-am simțit mult mai bine și m-am hotărât că dacă vreau să merg 10 kilometri pe zi, pot la fel de bine s-o fac fără să țin ochii în telefon și ajung și mai repede și ies și mai câștigată din treaba asta.

Uite, vă dau și vouă ceva din ce-am găsit (restul țin pentru mine):

Acum stau și scriu de la o cârciumă unde m-am oprit la o bere pentru că, nu-i așa, nu mai am nicio treabă.