În 2012 Ionuț a stat un an de zile în Ghana. A plecat vara și s-a întors vara. În iarnă, la jumătatea anului, i-am făcut o vizită de două săptămâni. Pe urmă am scris cum a fost. În ultima vreme a venit vorba suspect de des de poveștile astea. Au (azi, 29 decembrie) fix patru ani. Le trec și pe ele aici, că până acum au stat numai rătăcite în niște note. Cine le-a mai citit să mă ierte, cine nu, nu.

O să fie mai multe episoade, stay tuned.

Peste Sahara

Plec în vizită la Ionuț. Nu știu nimic despre Ghana în plus față de ce mi-a povestit el. Sunt curioasă să aflu cum sunt locurile, oamenii, cum e viața acolo. Fără sa fi vorbit dinainte despre asta, mi-e clar că n-o să fie o vacanță obișnuită, cu hoteluri standard în care știi la ce să te aștepți și program stabilit dinainte.

Zbor prin Istanbul, de unde avionul taie toată Sahara în jos până la Accra. Abia ce trecem de coasta de nord a Africii și se vede deșertul. Mă uit pe geam cu poftă, îmi vine să mă tot întorc la vecinul din stânga și să-i zic: „ai văzut, ai văzut?”. Văd dunele, văd zone aride, văd canioane și platouri uriașe care de sus par că au tot soiul de forme. E ca atunci când vezi chipuri și animale în forma norilor. Câteodată mi se pare că văd forma unei țări sau a unui continent. Pe alocuri mi se pare ca văd schelete uriașe de dinozauri. Oricât de întinsă ar fi Sahara, nu mă plictisesc uzitându-mă. Doar că, de la un moment dat, praful purtat de Harmatan, vântul care bate în perioada asta, nu mă mai lasă să vad nimic. La timp, pentru că apune soarele. De data asta, nu mă mai abțin și-i atrag atenția vecinului, să se uite și el: jos e deșertul roșu închis, aproape negru, deasupra cerul albastru intens și la mijloc o dungă portocalie, ca o flacără. Stau și mă uit până ce dunga portocalie se subțiază și dispare și nu mai rămâne decât noaptea.

Accra

Mă întâlnesc cu Ionuț în fața aeroportului și căutăm un taxi să ne ducă la hotel. Asist la prima negociere. Fiindcă e un taxi luat din fața aeroportului, nu mi se pare nimic anormal, dar pe tot parcursul vacanței o să tot avem parte de târguieli. Suntem albi, asta înseamnă automat că suntem străini și că avem bani și de multe ori ni se va cere din start mai mult pentru orice.

Hotelul e micuț. Nu cred că intră în vreo clasificare, dar arată mai degrabă ca o pensiune dintr-un oraș mic de pe la noi, unde mobilele desperecheate au fost aduse de prin alte case: un pat uriaș, n-aș zice că extraordinar de curat, un loc în care poți să-ți pui hainele dar care nu e chiar dulap, un fotoliu ușor într-o rână, frigider, televizor și aer condiționat. De aer rece chiar avem nevoie. E o căldură apăsătoare, umedă. La baie nu sunt prosoape, dar exista un boiler și o găleată pentru cazul în care apa nu curge. Avem apă, dar nu-mi amintesc să fi fost caldă. Nici nu era nevoie. Eu de felul meu sunt cam sclifosită, dar lipsurile hotelului nu mă deranjează deloc.

A doua zi plecăm de dimineață spre Kokrobite Beach, unde o să dormim trei nopți. Sunăm un șofer de taxi cu care Ionuț s-a înțeles dinainte. Se pare că asta e metoda cea mai bună. Taxiurile n-au aparate de taxat, așa că prețurile trebuie negociate dinainte. Dacă lași tocmeala la urmă, te cam arzi. Dacă ai mers bine cu un taximetrist, îi iei numărul de telefon și apoi poți să-l chemi când ai nevoie.

Accra e un oraș dezvoltat pe orizontală, ca mai toate cele pe care le-am văzut până acum în Africa. Partea prin care trecem e ca o piață uriașă, unde toata lumea vinde câte ceva: se vând lucruri în magazine – de fapt niște gherete înghesuite unele în altele – și se vând lucruri din mers. Vânzătorii, în marea lor majoritate femei și fete, se plimbă printre mașini cu marfa pe cap. E impresionant să le vezi cum poartă tăvi uriașe cu mâncare, evident grele, ligheane cu pungi cu apă sau cu diverse obiecte. Își strigă mereu marfa și se reped la mașini pe stradă imediat ce semaforul devine roșu. Din urletul claxoanelor și strigătele vânzătorilor se distinge un ‘yess, piua uaita’ ascuțit care o să mă urmărească tot timpul în astea două săptămâni. Sunt copii, fete și băieți, care vând ‘pure water’, apa împachetată în pungi de jumătate de litru.

Magazinele sunt și mai neobișnuite. Am prins la un moment dat la radio o știre cum că ghanezii sunt cel mai credincios popor din lume. Credința lor se manifestă în multe feluri, dar cel mai ieșit din comun este acela că magazinele lor poartă motto-uri religioase, care sună cam ca numele puritanilor de acum câteva secole (un exemplu care-mi place mult e ‘Hew-Agag-into-pieces-before-the-Lord Robinson’). Văd pe stradă: ‘My Hands Are Blessed Hair Salon’, ‘God Is Powerful Electrical Appliances’, ‘Prince of Peace Barber Shop’, ‘If God Says Yes, Who Can Say No’ care vinde de toate și are la prezentare multă hârtie igienică.

O mulțime de mâncare se face, se vinde și se mănâncă pe stradă. Din taxi, Ionuț cumpără niște chipsuri de plantan. Plantanul e un soi de banană mai mare și care se gătește în toate felurile. Gust și eu. Sunt bune chipsurile. Plantanul a fost tăiat pe lung și prăjit până s-a uscat. Are gust de cartofi, poate ușor dulceag. Dar îmi place. Și, în timp ce mestec, mă bucur că am mai dărâmat o barieră: teama de a mânca lucruri noi, necunoscute, mai ales cumpărate din stradă. Curajul ăsta o să mă coste la un moment dat, dar asta e alta poveste.

Tot mâncând chipsuri de plantan și arătându-ne unul altuia lucruri din piața uriașă care e Accra, ieșim din oraș. Kokrobite Beach e undeva la 25 de kilometri, dar ni se pare ca ajungem foarte repede la ocean. Ori n-a fost trafic, ori ne-am rătăcit. Ne-am rătăcit. Șoferul de taxi e de încredere, dar asta nu înseamnă că știe și drumul. Ne oprim sa întrebam pe cineva, iar lumea se adună în jurul nostru. Suntem albi, toată lumea dă mâna cu noi și ne salută. Șoferul vorbește cu oamenii în limba unuia din multele triburi din Ghana, nu în engleză, așa că nu înțelegem nimic. Se pare că nici taximetristul, pentru că bărbatul pe care l-am întrebat de drum se suie în mașină să ne conducă acolo. Asta e una din trăsăturile ghanezilor care mi-au plăcut cel mai mult: generozitatea și felul în care se ajută unii pe alții. Imaginați-vă că vreți să mergeți din capătul Berceniului la Mogoșoaia și nu știți pe unde, vedeți pe cineva că se suie în mașină să meargă cu voi să vă arate tot drumul? Sau invers, ați lua pe un străin în mașină să vă arate drumul cam 25 de kilometri? Nu prea cred. Oricum, omul merge cu noi și până la urmă ajungem unde trebuie.

Adică la De Holiday Beach Hotel.

(pentru azi n-am așa multe, dar de mâine vin și poze)